Am ținut săptămâna trecută la Universitatea din Maryland seminarul meu despre drepturile omului, comisii de adevăr şi memorie. Am împărtășit cu studenții mei dosarul meu de Securitate pe care l-am primit de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în vara anului 2006. Este vorba de sute de pagini conținând informații adesea distorsionate despre viața mea în România înainte de 1981, rapoarte ale informatorilor Securității din Statele Unite despre domiciliul meu, inclusiv o prelegere pe care am susținut-o la Wilson Center în octombrie 1989, avându-l pe Ken Jowitt drept discussant. Agenții și superiorii lor păreau chiar stresați, toate se petreceau în plin tumult revoluționar est-european. Mi-au dat numele de cod „Cain”, Radio Europa Liberă era pomenită drept „Cobra”. Multe note „strict secrete” erau semnate de generalul Aristotel Stamatoiu, șeful Direcției de Informații Externe a Securității.
Existau apoi și multe insinuări antisemite în acele indecente note. Numele de cod pentru evrei era „tunăreni”. Din raportul unui fost coleg al meu de la București privind conversațiile telefonice avute cu mine în timpul bursei sale Fulbright la New York din 2006: misiune îndeplinită, a reușit să mă contacteze!
Am fost foarte mișcat recitind o copie a scrisorii mamei mele, adresată mie în anul 1984. Transmitea un sentiment de teamă pentru mine, pentru surorile mele. Trebuie că redactarea acelei scrisori i-a fost impusă de ofițerii de Securitate. Maniera în care începe scrisoarea, cu un mod nefamiliar de adresare, era semnalul că nu voința ei se afla la baza acelui gest. Una peste alta, o experiență solicitantă emoțional și tulburător de revelatoare. Dar una instructivă pentru toți cei care vor să înțeleagă ramificațiile răului sub totalitarism. Un fost disident transformat în revizionist al Holocaustului a întrebat în momentul în care am vorbit public despre dosarul meu: „A fost Hermina Tismăneanu arestată?” Nu, această fostă soră medicală în Brigăzile Internaționale la spitalul din Vic nu a fost nici arestată, nici torturată. A fost terorizată. Iar acesta este un lucru pe care nu îl voi uita niciodată...
Aș mai adauga că multe informații culese de la foștii mei colegi de liceu ori de facultate sunt de-a dreptul aiuritoare. Ma intreb dacă securiștii nu le fabricau din exces de zel ori de fantezie. Un asemenea personaj relatează cum veneam pe la el să mă ajute la repararea frânei de la mașina mea. Cu care ocazii, spune el, imi exprimam opiniile negative despre situația politică din țară. Precizez că n-am avut mașină in România, n-am avut carnet de șofer si nu am cerut nimănui să mă ajute pentru repararea frânei, a roților, a volanului ori a cine știe cărei alti părți din imaginarul automobil...
