Linkuri accesibilitate

O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale acestei forme de totalitarism. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.

Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Nu cred că greșesc încadrându-i pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment național sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede și care nu pactizează cu pompierismul șovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria națională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acțiunile intolerante și oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ți iubi națiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea națională un fel de test absolut și mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate.

La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita. Observând, în consens cu Alain Besançon, absența ori mai degrabă debilitatea unei acțiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinse în raport cu nazismul, gânditoarea nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulți comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberație pasageră pentru care nimeni nu poate fi ținut răspunzător. Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarismului de stânga și de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel a fost admonestat și rău-interpretat Czesław Miłosz de către unii în Polonia când a spus același lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii.

De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima dată despre Hannah Arendt. Când – cred că era prin 1971 – Florica Jebeleanu a plecat la Paris împreună cu tatăl ei, s-a văzut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu frecventase Cenaclul „Sburătorul” și luptase, mai ales după 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care mă lega și mă leagă o caldă prietenie, să-mi aducă o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar să pot începe să citesc lucrările unei gânditoare despre care auzisem atâtea referințe fascinante în emisiunile Monicăi Lovinescu. Iată că o coincidență aproape divină a făcut ca Florica să o întâlnească pe Monica Lovinescu și să-i ceară sfatul, spunându-i că are un amic înnebunit după Arendt. La sugestia Monicăi, mi-a cumpărat două cărți: Du mensonge à la violence și La crise de la culture. Prima era publicată în colecția Liberté de l’esprit, condusă de Raymond Aron la editura Calmann–Lévy.

Gândirea politică a Monicăi Lovinescu este fundamental ghidată de considerente morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelștam, totalitarismul îi repugnă politic, spiritual și etic. În sine, etica revoltei pentru Monica Lovinescu nu poate fi separată de aceea a solidarității cu cei supuși dominației totalitare. Nu este de ajuns să spui „Nu” unei societăți de consum de ale cărei beneficii te bucuri în fond pe deplin. O revoltă veritabilă înseamnă să spui „Nu” minciunii, infamiei și persecuției, oriunde acestea se află la putere. Acolo unde alții mimează poziții de falsă obiectivitate, Monica Lovinescu articulează o etică a neuitării ca premisă a libertății. Intelectualul critic nu se plasează au-dessus de la mélée, ci dimpotrivă, intră în acțiune, acuză, deplânge, demască impostura, delațiunea, violența, mișelia. O etică a neuitării înseamnă un pilon al unei urgente terapii sociale care să exorcizeze Răul. Democrația se ofilește în absența memoriei, devine un ritual fără viață și fără vlagă. Odată cu 18 decembrie 2006, în România s-a realizat, în sfârșit, acel deziderat mereu reamintit de Monica Lovinescu: necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele și să permită acea ruptură cu mocirla plină de sânge a trecutului.

XS
SM
MD
LG