Linkuri accesibilitate

Cincisprezece ani de ethno jazz la Chișinău (VIDEO)


Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitații lui, interpreta de jazz Geta Burlacu și jazzologul Virgil Mihaiu.

Festivalul de Ethno jazz organizat de formația Trigon, mai exact de liderul acesteia, Anatol Ștefăneț, și-a acreditat, fără drept de tăgadă, reputația de carte de vizită a Chișinăului. Ajuns la cea de a XV-a ediție, festivalul își confirmă cota de notorietate prin numele de pe afiș. Și testează, astfel, fidelitatea spectatorilor care, în acest an, au fost ispitiți de alte evenimente culturale ce s-au produs concomitent. Așadar, astăzi vorbim despre jazzul ethno care se produce în toată splendoarea la Chișinău.

În studioul de la Chișinău al Europei Libere se află scriitorul, jazzologul Virgil Mihaiu și cunoscuta interpretă de jazz Geta Burlacu.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Sigur că mi-ar plăcea să vorbim despre afişul festivalului, să ilustrăm afişul, dar nu avem nici timp şi nici dreptul, respectăm drepturile de autor. Dar vreau să vorbim, iarăși, a N-a oară, despre arta jazzului. Şi, în sensul acesta, aş începe cu întrebarea pentru copilul din ultima bancă. Geta, cum i-ai explica unui adolescent ce e jazzul?

Geta Burlacu: „Ce este jazzul? Da, exact, mie chiar mi-ar plăcea să explic foarte popular şi nu cu noţiuni din istorie sau noţiuni din ştiinţele muzicale. Pentru mine jazzul este o libertate absolut totală, dar şi o armonie totală, o improvizaţie bine gândită acasă, dar, totuşi, cu multă spontaneitate în scenă, cu acea voinţă, dorinţă şi posibilitate de a te expune cum ştii tu mai bine, în orice ipostază din viaţă în care te-ai afla.”

Europa Liberă: Geta, noi, spectatorii, într-adevăr avem uneori senzaţia că acolo e doar improvizaţie, dar, totuşi, oamenii aceştia se încadrează în anumite linii melodice, în anumite ritmuri, adică nu e totul întâmplător. Cum se obţine această senzaţie de improvizație, dar de o rigoare comparabilă cu muzica simfonică?

Geta Burlacu: „Mie mi se pare că, totuşi, o şcoală bună întotdeauna stă la baza celor mai virtuoşi muzicieni. Deja este bine cunoscut că lăutarii din Chişinău, majoritatea lor, sunt cu studii specializate în muzică şi de la „Porumbescu”, dar şi de la Conservator. Sunt unii dintre cei mai buni lăutari de pe tot teritoriul românesc din toată lumea, ceea ce dă dovadă că, totuşi, de o şcoală bună întotdeauna este nevoie, dacă vrei să te ridici pe cele mai înalte trepte ale Olimpului muzical. Eu sunt de aceeaşi părere şi pentru muzica jazz. Da, poate pun o virgulă şi o paranteză pentru ethno jazz. Şi avem multe exemple de nişte muzicieni foarte interesanţi, veniți de pe continentul de sud, care, de fapt, nu au şcoală muzicală şi mai mult ceea ce fac în scenă este pe intuiţie, este prin şcoala populară pe care o iau de la strămoşi, dar este ca o bijuterie interesantă. Eu, totuşi, pledez întotdeauna pentru o şcoală bună. Aceasta aş vrea-o pentru copiii mei neapărat, şi ambii fac două instrumente, pentru orice caz, orice s-ar întâmpla în viaţă. Să devină ei cei mai buni fizicieni, medici, dar să aibă întotdeauna posibilitatea să devină şi nişte muzicieni desăvârşiţi, care să poată să compună, să poată să scrie pe note, dar şi în Sibelius ceea ce au de făcut şi să devină în scenă ceea ce vor dori, dacă vor dori.”

Europa Liberă: Domnule Mihaiu, şcoala muzicală încurcă sau inhibă naturaleţea jazzului, cel de la origini, jazzul de culoare?

Virgil Mihaiu

Virgil Mihaiu

Virgil Mihaiu: „Da, se întâmplă fenomenul de nivelare, să zicem aşa, şi de autoinhibiţie, pe care nu îl ai înainte de a intra într-un mediu academic. Aceasta e o constatare ulterioară dezvoltării învăţământului jazzistic în plan universitar, care s-a petrecut în ultimele decenii. Raportul acesta e foarte ambiguu, pentru că, dacă stai să analizezi marile nume iniţiale ale jazzului, evident că era vorba despre un filon folcloric foarte puternic în care nu prea intervenea nimic legat de notaţie. Aceasta este o chestiune specifică muzicii, este o artă care, practic, până când nu a început să fie notată, nu se ştie cum suna. Nu avem niciun fel de înregistrări. În timp ce în artele plastice ştim cum arătau capodoperele antichităţii, în muzică nu avem idee. Pe de altă parte, în paralel, o artă sincronă şi simbiotică, mă refer la coregrafie, a rămas nenotată, practic. Adică, există nişte notaţii de tip clasic, dar poţi să spui că, în general, coregrafia se dezvoltă liber şi la ora actuală există nu ştiu câte sisteme de notare a mişcării. Aceasta nu impietează cu nimic asupra valorii acelei arte.”

Europa Liberă: Dar e adevărată ipoteza că, totuşi, există nostalgia după jazzul autentic, cel nenotat? Dovadă este faptul că jazzmanii europeni neapărat caută [harfa africană] kora, cineva care e gen [fanfara de la] Zece Prăjini, foarte autentic şi puternic...

Virgil Mihaiu: „Nu numai jazzmanii, aceasta a fost o mişcare precedată de aşa-numitele şcoli naţionale de jazz, voi le ştiţi pe cele din Est foarte bine, Grupul celor Cinci din Rusia sau Sibelius în Finlanda, Grieg în Norvegia, Szymanovski în Polonia, Enescu în România, Vladiguerov în Bulgaria, Béla Bartók, Leoš Janáček Smetana, Dvořák. Deci, fiecare ţară, într-o anumită etapă a dezvoltării muzicii, chiar precedând apariţia jazzului, au devenit conştienţi de introducerea acestor elemente fruste, pe care se conta cum, de exemplu, în artele plastice, brusc au avut revelaţia negritudinii prin Picasso sau alţii. A fost o perioadă în care s-a descoperit şarmul primitivismului şi a coincis şi cu apariţia acestei arte afroamericane. În care se constată mai recent că, de fapt, elemente de muzică europeană atât la nivel timbral, cât şi armonic erau foarte puternice, nemaivorbind de cele latinoamericane care fuseseră neglijate şi care actualmente sunt din ce în ce mai prizate.”

Europa Liberă: Vreau să o întreb pe Geta un subiect veşnic, care nu se epuizează. Şi lui Ştefăneţ i s-a reproşat, sunt convins şi dumitale, puriştii folclorului, că, domʾle „voi îl schimonosiţi, în loc să vă ridicaţi la altitudinea, convenţional [vorbind], a lui Sulac; neputând să ajungeţi la altitudinea aceasta, de fapt, vă bateţi joc de el, îl modelaţi aşa”. Acum ştiu că Geta Burlacu este suficient de liberă ca să neglijeze asemenea reproşuri, dar, totuşi, cum răspunzi, cum păstrezi autenticitatea folclorului, umblând cu instrumente jazzistice la el?

Geta Burlacu

Geta Burlacu

Geta Burlacu: „Da, ai perfectă dreptate. Atunci când am început doar să cochetez cu muzica ethnojazz, paralel am început să cochetez şi cu muzica populară, autentică. Eu sunt fată de la oraş. Și eu nu prea am prins în familie acele doine, acele balade, sârbe şi hore, eu le-am învăţat pe drum. Când eram la colegiu, toţi colegii mei spuneau: „Ian uite, rusoaica cântă muzică populară” şi un pic râdeau de mine. Dar mie îmi plăcea la nebunie. Cu timpul am învăţat foarte bine să le aşez pe diferite rafturi şi să înţeleg că ce e al Domnului e al Domnului, ce e al Cezarului e al Cezarului. Muzica populară într-adevăr uneori trebuie să fie absolut pură, aşa cum este ea vie, de la pământ. Dar mie mi se pare că ea ne este dată să ne umplem cu ea şi să putem să ne expunem prin ea. Aceasta încerc eu să fac deja, cred, de 20 de ani. Și deseori am auzit reproşuri. De la început îmi era mai greu, ridicam o sprânceană, acum nu mai ridici nicio sprânceană. Acum, pur şi simplu, zâmbesc şi savurez acea întrebare şi ştiu ce am de făcut, şi merg mai departe. Şi într-adevăr mie tare mult mi-ar place pe viitor să am un proiect cu kora, pentru că este unul din instrumentele mele preferate şi ador acest instrument. Și când am ocazia, întotdeauna merg la Londra să ascult asemenea concerte.

Şi îmi dau seama că foarte bine se combină şi cu muzica englezească, şi cu jazzul contemporan, şi cu jazzul un pic mai clasic, dar nu clasic de tot, cu funky, cu muzica balcanică, a propos. Şi mi-am dat seama că nu prea contează cine cântă la aceste instrumente şi cine cântă această muzică etnică a popoarelor. Pentru că anume acolo, la Londra, am cunoscut băieţi englezi care cântă atât de fain muzica grecească şi muzica macedoneană, şi muzica românească, şi cât de fain fac „Hora Mărţişorului” sau a „Primăverii” la viori şi la clarinete. Şi cântă atât de frumos ritmurile noastre, şi spun că cel mai frumos lucru pe care l-au cunoscut în muzică este nu jazzul în mănuşi, dar jazzul balcanic, ceea ce ar însemna pentru noi horă şi sârbă. Ei nu prea înţeleg acest ritm şi acest dans şi îl numesc jazz balcanic. Mi se pare că fiecare dintre noi putem să ne expunem aşa cum vrem. Și în literatură, şi în pictură, şi în muzică, avem voie să facem tot ce vrem. Şi deja de noi depinde cât de liberi suntem şi cât de mult ştim să aprobăm ceea ce ni se spune sau să mergem mai departe.”

Europa Liberă: Geta, dar eşti de acord că, de exemplu, cineva care nu ştie de Picasso şi vede prima dată un Picasso: „Băi, acesta desenează într-un plan, femeia cu patru ochi, trei ochi...”. Şi după ce vede Picasso: „A, el are dreptul”.

Geta Burlacu: „Şi după ce citeşte despre Picasso şi despre istoria în pictură, şi despre istoria lui de dragoste şi relaţia cu acea femeie cu patru ochi, îşi dă seama de ce şi îşi dă seama că e frumos.”

Europa Liberă: Foarte bine m-ai adus exact la întrebarea: jazzul presupune pregătire, un teren afânat pentru ca să-l înţelegi, domnule Virgil Mihaiu?

Virgil Mihaiu: „Da, e, în primul rând, o chestiune de talent, ca oriunde.”

Europa Liberă: Talentul de a percepe?

Virgil Mihaiu: „Pur şi simplu, intuitiv un personaj poate de mic copil simte o anumită afinitate faţă de această formă de exprimare. Dar aş fi revenit la ce întrebaşi mai înainte, pentru că nimeni nu e profet în ţara lui. Şi exemplul care îmi vine în minte este Astor Piazzolla, care a fost ultracontestat în Argentina că distruge, demolează tangoul clasic ş.a.m.d. Or, noi acum percepem tangoul exact prin prisma lui, aşa-numitul tango nuevo i se datorează lui, pentru că el a făcut studii la Paris cu Nadia Boulanger, care era somitatea principală a şcolii de compoziţie. Inclusiv Cornel Ţăranu de la noi din România a studiat acolo. Şi brusc aceea i-a adus cumva această revelaţie şi i-a spus: „Domnule, nu mai căuta tu ore aici să te imiţi după Stockhausen, după Xenakis. Tu ai baza ta în Argentina şi ai de unde să creezi ceva valid şi cumva adaptat pentru viitor’.”

Europa Liberă: Deci, dacă tot insist pe întrebarea aceasta, jazzul ca şi cum mai bine lucrează cu o ciocârlie. Dar Ştefăneţ şi în parteneriat cu Geta a dovedit că în jazz foarte bine merge „Lume, soro lume” sau „Vai, sărmana turturică”, sau „Cântec de leagăn” pe care l-a interpretat Geta din repertoriul cunoscut românesc. Deci, în fond, jazzul este pentru a merge la tăiat păpuşoi sau a lucra în ritm african. Și, când acolo, noi ne ambiţionăm să trezim altfel de emoţii, să înduioşăm lumea cu jazz. Se pretează orice la jazz?

Virgil Mihaiu: „Se pretează cu condiţia să existe spirite capabile să-l transpună în mod estetic. De ce? Pentru că aici e exact fenomenul de care aminteam mai înainte. Şi am trecut fugitiv peste George Enescu, dar el utiliza expresia „compoziţie în spirit românesc”. Aşa spunea. Nu că e o anumită temă, poate că inclusiv la nivel strict tematic e doar o parafrază sau o aluzie, nu este necesarmente un citat. Are şi el, sigur, în „Rapsodia Română” pasaje recognoscibile, dar, ulterior, le-a prelucrat de aşa natură, încât au devenit o componentă organică a unui fel de a compune. Eu m-am uitat: actualmente este o şcoală bulgară absolut impresionantă, nu te-ai fi aşteptat să fie atât de coerentă, şi am văzut la Varna cinci formaţii de nivel european, în fiecare seară un festival, să zicem, asemănător cu cel din Chişinău. Cei mai tari erau aceşti bulgari şi aveau atât de puternic asimilată toată structura, mai ales ritmică, tipic, de care spuneai tu, cu ritmuri aksak, aceste ritmuri şchioape, aksak în greacă, acesta e un termen creat de un muzicolog român, Brăiloiu, şi admis în muzicologie. Uluitor, la noi în România l-am avut doar pe Corneliu Stroe, care ajunsese la o asemenea capacitate de a putea să spui că are ritmul în sânge, cum spui despre brazilieni, sau cubanezi, că au samba în sânge.”

Europa Liberă: Mai am o întrebare. Geta, spuneai de kora. Ce instrumente crezi că sunt tipice încă, alte instrumente sunt pentru jazz, instrumentele dumitale preferate? Dacă astăzi ţi-aş propune să te urci într-o navă să îţi iei drumul spre o planetă nepopulată, ce set de instrumente ai lua ca să faci jazz?

Geta Burlacu: „Ce instrumente aş alege? În primul rând, cred că eu aş spune că într-adevăr în secolul 21, dar cred că şi în secolul 22 şi mai mult, tot mai multe instrumente vor deveni exact potrivite pentru jazz. Cred că vocea omenească este una dintre cele mai perfecte, pentru că poate emite tot şi poate fi una singură care să-ţi aline sufletul, fără să aibă nevoie de ajutor.”

Europa Liberă: A Getei, de exemplu.

Geta Burlacu: „A Getei nu întotdeauna, dar deseori. Dar dacă aş pleca astăzi pe o navă, sigur că eu mi-aş lua neapărat trompeta. Şi înţelegi de ce.”

Europa Liberă: S-au prins mai mulţi.

Geta Burlacu: „Exact. Aş lua contrabasul, pianul, chitara şi percuţie, multă percuţie.”

Europa Liberă: Există instrumente pe care nu ne aşteptăm, mă rog, calorifer încă nu am văzut în scenă, dar urmează, probabil…

Virgil Mihaiu: „Există o categorie la acest juriu din care cu onoare fac parte, care se cheamă DownBeat Jazz Critics Poll, adică ierarhia anuală pe care o stabileşte revista DownBeat, dar care are o categorie numită miscellaneous instruments, ia instrumentele pe categorii, începând de la saxofon soprano, alto, tenor, bariton, bass.

Fiecare instrument cu toate formele sale, dar şi miscellaneous instruments, deci, aceste instrumente rarisime şi care nu au o prezenţă masivă, cum ar fi clarinetul bass. Chico Freeman aseară ar fi trebuit să cânte şi la clarinet bass, care este unul dintre cele mai expresive instrumente din lume şi pe care l-au relevat în special în plan jazzistic.”

Europa Liberă: Aminteşte-ne, clarinet bass am văzut la Ronin cu Sha, nu?

Virgil Mihaiu: „Da. Şi la noi în anii ’90 a cântat foarte frecvent Louis Sclavis, care, am impresia, la o ediţie a fost prezent aici şi la Chişinău.”

Europa Liberă: Deci, există un nomenclator de instrumente acceptate?

Virgil Mihaiu: „Nu. Există oameni care sunt atât de legaţi de un anumit instrument, cum ar fi, ţi-l dau pe Theodosii Spassov din Bulgaria, care cântă la caval, şi a ajuns o somitate în plan european, utilizând strictamente acest instrument.”

Europa Liberă: Deci, nu există instrumente jazzistice tipice sau incompatibile cu jazzul?

Virgil Mihaiu: „Nu există. Dar ca să mai continuu, de exemplu, în Brazilia a ajuns faimos berimbau. Berimbau este un instrument tipic brazilian de percuţie, cu o formă absolut hilară, este un arc cu coardă, are un fel de cutie de rezonanţă, în care este piper sau ce o fi, că e şi de percuţie, e simultan şi melodic, şi de percuţie, este percutat cu o baghetă şi are un sunet asemănător cu drâmba, dar e o drâmbă enormă. Şi cu Nana Vasconcelos a reuşit să devină instrument de faimă universală.”

Europa Liberă: Acum în sensul acesta, mulţi artişti încearcă să impresioneze, de exemplu, un trio de acordeonişti, şi prind a face percuţie pe acordeoane sau acelaşi Ronin care face percuţie la pian. Există tendinţa aceasta să impresionezi publicul cu trucuri, cu cântatul la patru mâini la un singur instrument sau acestea sunt showuri inevitabile?

Virgil Mihaiu: „Aceasta se cheamă utilizare neconvenţională a unui instrument. Şi există anumiţi muzicieni care sunt dotaţi pentru aşa ceva. Şi eu am un exemplu foarte apropiat, pentru că în anii ’90 am fondat un grup numit Jazzographics, care se baza pe un trombonist fenomenal din Anglia, Alan Tomlinson, şi care comenta cu trombonul textele mele. Eu spuneam aceste texte în diverse limbi, în funcţie de ţara unde se întâmpla recitalul, iar el avea un limbaj numit neconvenţional, de aşa natură încât rămâneai stupefiat. Aveai senzaţia că inventează un alt limbaj, dar era doar el, era el capabil să creeze aşa ceva. Deci, demola instrumentul, îl punea în lighean, scotea clăbuci, punea praştie, se rotea prin aer, credeai că e un fel de bumerang.”

Europa Liberă: Şi aceasta e valabil doar în scenă.

Virgil Mihaiu: „Da. Aceasta se numeşte teatru instrumental, ca să fie şi un termen pentru aceasta. El, de fapt, cânta, de exemplu, Mauricio Kagel sau componişti contemporani, care scriau compoziţii specifice. Și în care rolul vizualului este absolut egal cu cel al acusticului, din cauză că, de fapt, intervenea şi textul, era şi cu poem. De aceasta îi spuneam Jazzographics, că era jazz poetry. Deci, era poezie cuplată cu aceasta şi putea să se lege şi de coregrafie. Am avut şi dansatoare.”

Europa Liberă: În sensul acesta am să lansez o banalitate, dar iarăşi vă spun, mi-am copiat discul concertului de aseară, l-am pus în maşină. Evident că nici 20% de efecte nu am obţinut, pentru că exact muzica aceasta văzută pe scenă, văzută cum percuţiile acelea plutesc în apă, cum trăieşte muzica aceasta, interpretul, sigur că este inegal.

Geta Burlacu: „Exact ca şi un teatru la microfon, care nu are comparaţie: teatrul ascultat la radio la bucătărie sau teatrul privit şi trăit împreună cu actorul.”

Europa Liberă: Dar nu ai cum, dumneata trebuie să-ţi faci şi nişte discuri.

Geta Burlacu: „Exact.”

Europa Liberă: Trebuie să faci şi nişte youtube-uri, fragmente ca să te vadă lumea în scenă.

Geta Burlacu: „Mie cred că mi-e mai uşor, pentru că ceea ce fac eu, de fapt, se poate de ascultat oriunde şi la bucătărie, şi în teatru, şi în maşină. Dar, revenind la toată etapa contemporană din artă, din muzică, trebuie să vii în scenă cu un show. Ceea ce poţi să asculţi la bucătărie, nu prea vrei deja să vezi şi în scenă. În scenă trebuie să fie un performance, părerea mea, un show adevărat, un spectacol.”

Europa Liberă: Dar chiar la Chişinău, la festival, am văzut formaţii cărora puţin le pasă, totuşi, nu fac trucuri ca să antreneze publicul. Sigur că majoritatea deja trebuie să-i agaţe, să-i trezească.

Geta Burlacu: „Ca şi caracterele oamenilor: introverți și extroverți.”

Europa Liberă: Dar, de exemplu, Chico, percuţia de la Chico, ei sunt ca nişte elefanţi sau ca nişte crocodili, care se comportă în scenă, puţin le pasă de reacţie. Chiar natura percuţiei e surdă, fără de mult zgomot, e ritmul pur sublimat şi e pentru connoisseur [cunoscători] adevăraţi. Adică, în sensul acesta, acum jazzul coboară în sală, cochetează sau păstrează ţinuta lui dintotdeauna?

Virgil Mihaiu: „Certamente se admit toate modalităţile de expresie. Toată chestiunea e că din cauză că în această etapă postmodernă a esteticii, care admite cam totul, şi sub egida relativismului, apare pericolul mediocrităţii care se fofilează şi ea. Nu mai există acest discernământ care exista înainte. Pe de o parte, avem dreptul să ascultăm cam orice şi, pe de altă parte, ne trebuie nişte selecţiuni mai riguroase. Dacă un director de festival este conciliant şi îşi face el programul lui după cum îl taie capul, şi nu are gust.”

Europa Liberă: Sau nu prea are bani şi ia de duzină.

Virgil Mihaiu: „Sau nu prea are gust, că aceasta e, din păcate, şi încearcă să forţeze nota pe linie comercială, se ajunge la nişte dezastre. Eu am fost, pur şi simplu, şocat în vara aceasta, am fost la Lugano, care era un festival dintre cele mai puternice din Europa, cel puţin. Ei, o mediocritate strigătoare la cer.”

Europa Liberă: Şi cum s-a văzut aceasta? Publicul a şuierat, a fost zgârcit la aplauze?

Virgil Mihaiu: „Publicul era elveţian, nu are exprimări vehemente. Dar primea ca pe o fatalitate şi era extrem de dezamăgit. Aceasta era senzaţia.”

Europa Liberă: Adică, totuşi a sancţionat?

Virgil Mihaiu: „Da, a sancţionat. Dar culmea era că, având asemenea finanţări excesive faţă de calitatea execrabilă a opţiunilor, era uluitor să vezi implicări de televiziuni, ceea ce în Occident nu vezi. Erau televiziuni, erau bănci care finanţau o ultramediocritate. E de necrezut.”

Europa Liberă: Of, nu puteţi să-i trimiteţi la Chişinău? Că aici întotdeauna e lipsă de fonduri. Geta, vreau să mai fac apel la o ipoteză. Jazzul, oamenii de jazz, în general, sunt nonconformişti. Și se vede aceasta că nu acceptă tot felul de oferte politizate, comercializate, aniversări, intrări în concerte la care se pretează, de regulă, muzica pop. Dumneata, totuși, ai făcut de toate şi ai fost şi în programe din acestea cu aniversări şi cu nu ştiu ce. Cum reuşeşti să nu te bagi în chestiuni de acestea după care să-ţi fie ruşine?

Geta Burlacu: „Nu mă bag şi atât. Simplu.”

Europa Liberă: Chiar dacă ai nevoie de bani?

Geta Burlacu: „Dacă voi spune acum că nu am nevoie de bani, va fi o prostie. Da? Dar nu la acel nivel. Nu ştiu, am nevoie de mine, în primul rând. Cred că aşa.”

Europa Liberă: Virgil, e adevărat că jazzul este mai pur ca oricare altă artă care nu se politizează, nu face compromisuri?

Virgil Mihaiu: „Da, din fericire, a rămas, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit. Există această componentă, care este agresată din diverse direcţii, dar ca direcţie centrală, oriunde te duci, în orice ţară, poţi să contezi pe această artă.”

Europa Liberă: Dar cunoşti cazuri în care au devenit cineva de curte, când un dictator a zis: „Domnule, ce-mi place interpretul acesta” şi l-a stricat?

Virgil Mihaiu: „Chiar, de exemplu, anul acesta un mare poli-instrumentist cubanez, Paquito D'Rivera, pe care toată lumea îl ştie, care a emigrat cândva în America, a reproşat vehement modalitatea în care se organizase Ziua Jazzului la Casa Albă. Barack Obama era foarte încântat de jazz, dar cei care au selectat au făcut-o „varză”, nu chiar în halul în care era cea de la Lugano. Dar, pur şi simplu, s-a revoltat, omul zice: „Bine, bine, jazz-jazz, dar ce căutau pop-iştii aceştia sau ce o fi fost?”. Deci, la Lugano eram şocat că apăruse o trupă care mă întrebam eu cu cine seamănă. A, cu Boney M. Dar ce căuta aceasta acolo? Deci, crea o confuzie valorică. Individa din faţă cu o creastă albastră pe cap, un show din acesta infantil şi pueril, zicea: „Marele meu credit este că am fost amica lui Prince” sau una dintre multiplele amice ale lui Prince. Dacă acesta este un credit în jazz, înseamnă că ne-am dus de râpă.”

Europa Liberă: A propos, de chestiunea aceasta. Jazzul nu aduce veniturile fabuloase pe care le-a adus Prince, că acum se deschide muzeu în casa în care a stat el. Mă rog, există şi acolo vârfuri-vârfuri care coincid ca venituri şi talent. Jazzul este condamnat să fie sărac şi celebru?

Virgil Mihaiu: „În principiu, e subevaluat, subestimat şi subfinanţat. Aici nu ştiu ce să spun, că nu pot să mai generalizez, fiindcă e foarte diversificată scena.”

Europa Liberă: Dar artiştii s-au conformat cu starea aceasta a lor de sobrietate şi ascetism?

Virgil Mihaiu: „Majoritatea ştiu că e vorba de o artă care implică sacrificii. Nu ai cum să o faci, pentru că, pe de altă parte, îţi dă o senzaţie de libertate pe care dincolo nu o mai ai. Deci, devii condiţionat.”

Europa Liberă: Adică alegi.

Virgil Mihaiu: „Da. În general, aceasta e opţiunea centrală, dar se mai întâmplă să fie şi vedete de, vezi, doamne, Keith Jarrett, 75.000 de euro ca să cânte la Verona, acesta e tariful în Italia. Şi el vine în fiecare vară, şi face şi nazuri, adică, dacă acesta e faimos. O mică tuse în sală, se enervează, iese de pe scenă. După ce că e plătit de mama focului, bilete exorbitante şi tot el face figuri.”

Europa Liberă: Sau altă variantă postmortem: Louis Armstrong trebuie să moară, ca să câştige bine.

Virgil Mihaiu: „Da, aceasta se cam întâmplă cu chestia cu recunoaşterea postumă, se întâmplă şi chestia, cum am spus, că nimeni nu e profet în ţara lui. Dar ca să o elogiez şi pe Geta Burlacu, vreau să zic că, de câte ori circul prin lume, unele din argumentele mele forte, când mă întreabă lumea: „Domnule, dar voi ce fel de muzici?...” ca să aibă jazzul un anumit specific, să zic, local, că altfel devine plat. La cine să mă gândesc? La şcoala aceasta din Chişinău, care e fantastică, chiar ultimul ei disc, acesta cu trompeta, era remarcabil muzicalmente, puteai să pui exemplificarea aceasta, plus că se auzea şi limba, ceea ce e foarte important, să auzi sonoritatea.”

Europa Liberă: Geta, nu pot să ocolesc întrebarea aceasta. Te-ai dus la Londra să faci jazz sau ce să faci acolo? Exporţi jazz moldovenesc?

Geta Burlacu: „Eu aş vrea să încerc. Şi acum suntem în nişte tratative cu băieţii despre care îţi spuneam un pic mai devreme, şi vrem să pornim un proiect. Este vorba de un viitor apropiat. Nu cred că trebuie să povestesc acum multe, că nu are sens, dar fac cunoştinţă acolo.”

Europa Liberă: Doar atât voiam să ştiu, nu ai abandonat aceasta?

Geta Burlacu: „Nu. Nu. Acolo este imposibil să abandonezi muzica. Acolo te ridici la alt nivel, ţi se deschid ochii şi mai tare, urechile tale prind toate sunetele. Și ai o paletă foarte-foarte mare să absorbi tot ce sună în jurul tău.”

Europa Liberă: Pot să întreb deodată: dar nu e periculos pentru coloana ta? Nu se va pierde miezul acesta pe care îl ai în tine, dacă tot absorbi şi absorbi?

Geta Burlacu: „Nu. De aceasta şi îmi place Londra, pentru că este foarte multicoloră, dar toate culorile se desluşesc foarte bine.”

Europa Liberă: Pe mine mă impresionează în sensul acesta Anatol Ştefăneţ, care câtă muzică a înghiţit, dar Anatol este fenomenal în sensul acesta, cât de autentic poate să fie, chiar dacă se apucă să joncţioneze cu tot felul de muzici.

Virgil Mihaiu: „Da. El, de fapt, e reprezentantul numărul unul al violei, care e un instrument foarte rar în contextul jazzistic, dar în ultimele decenii nu am auzit pe alt instrumentist să atingă asemenea valori. Şi de ce spun? Pentru că Anatol utilizează absolut toată gama imaginabilă de expresivitate a acestui instrument.”

Europa Liberă: Şi aceasta depinde de ce? Să intrăm un pic în tehnici. Virtuozitatea actorului sau capacitatea lui de a imagina la o violă, care trebuie să ţină ritmul într-un taraf obişnuit, el nu face decât înţa-înţa, da?

Geta Burlacu: „Aceasta dacă este vorba doar de taraf.”

Europa Liberă: Da. Dar când colo, uite, cu acelaşi instrument faci minuni.

Virgil Mihaiu: „Eu am încercat să aflu de la el secretul acesta şi răspunsul a fost ezoteric pentru că mi-a zis: „Uite, dacă aş lua o vioară, nu mă inspiră la nimic”. Deci, el nu înţelege de ce, când pune mâna pe violă, se transfigurează. Acesta e un fenomen, nu ştiu, ceva nu că magic, dar ceva divin, de fapt.”

Europa Liberă: E continuarea braţului.

Virgil Mihaiu: „Da. Aceasta i s-a întâmplat lui, a constatat că, dacă trece pe violă, brusc se transfigurează, cum cânta pe vioară era ceva mai banal, să zicem. Evident că ştia la fel de bine să se exprime, dar nu avea această genialitate, nu era pus în valoare.”

Europa Liberă: Eu am păţit la fel, când l-am întrebat în public pe Eugen Doga cum se naşte muzica, omul nu ştie să explice. Cred că, luată la bani mărunţi, şi Geta nu ştie exact să explice, fiziologic poate ar explica cum se întind coardele, cum le modelează, dar cum se naşte starea...

Geta Burlacu: „Mie îmi pare că prin muncă. Şi dacă vei întreba un pictor cum se naşte o pictură, un poet, un scriitor, un om profesionist…”

Europa Liberă: Aceasta e partea de tehnică, Geta. Dar partea de mesaj eu nu cred că prin muncă poţi să o obţii.

Geta Burlacu: „Partea mesajului nu.”

Europa Liberă: Aceasta e interesant – mesajul cum apare.

Geta Burlacu: „Cred că deja depinde de lumea noastră interioară şi ce vrei să spui tu pentru lume sau pentru un om, sau pentru tine. În rest, cred că e tehnică şi multă muncă.”

Europa Liberă: Secret.

Geta Burlacu: „Ok.”

Europa Liberă: Totuşi, starea de transă în care intri, că aceasta se ştie, o forţezi cumva sau vine de la sine, sau mai foloseşti şi nişte psihotrope?

Geta Burlacu: „Eu nu ştiu. Dar mie mi-a plăcut răspunsul unui copil. Și eu ştiu că nici marii muzicieni nu toţi ajung la acel nivel de stare şi spirit, când îmi spune: „Ştii, eu, când cânt o frază şi mă ridic la notele de sus, mă iau fiorii”. Cred că aceasta: sau este, sau nu-i. Şi nu contează câţi ani ai, zece sau o sută: sau este, sau nu-i.”

XS
SM
MD
LG