Linkuri accesibilitate

Când se vorbește despre „trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viață, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorului „Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuși”. Camus a rupt cu Sartre tocmai pentru că nu putea capitula în fața ofensivei totalitare. Nu accepta să închidă ochii numai pentru „a nu aduce apă la moară”, refren obsesiv în autojustificările variilor tovarăși de drum. Spre deosebire de Sartre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceștia, Camus nu a avut motive să roșească în momentul în care, în februarie 1956, urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov denunța „cultul personalității”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecințele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus fost scriitorul care a dat măsura demnității umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katyn-ului şi al Gulagului. Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dispariția lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau grație curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: „Moartea transformă viața în destin”. Știrile din România erau devastatoare, speranța unei revederi cu mama Monicăi (întemnițată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la București. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte în veac)

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aș fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situația morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Cineva se întreba în urmă cu ceva timp ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecția fantomelor ceaușismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o „iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O știu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăți autentice. În „Fenomenul Pitești”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelștam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.” Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veștii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: „Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conștiinței unde cuvântul mărturisește prin arsură”. Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia, viața şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljenițîn ori Nadejda Mandelștam, distincțiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceața unei abulice uitări. Memoria devine astfel spațiu al salvării, al recunoașterii şi al rezistenței. Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalențele cinice. „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noștri asasinați”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoașterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiațiunea. Faimoasa invitație a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogația critică Monicăi Lovinescu care scria: „Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiții morale care nu poate concepe reconcilierea în absența căinței.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG