Sunt destui cei care par să nu aibă altă treabă decât să azvârle noroiul calomniei spre intelectualii democrați. Sunt destui cei care, intelectuali fiind ei înșiși, se distrează ponegrindu-și colegii. Cred că este vorba de prelungirea unor reflexe totalitare precis diagnosticate încă din anii ’20 ai secolului trecut de către Paul Zarifopol (1874-1934). Omagiul pe care îl aduc aici acestui gânditor de superb rafinament este și un apel la urbanitate, civilitate, moderație și fermitate, atribute în lipsa cărora viața spiritului se atrofiază în chip tragic. Dacă ar fi apucat venirea comuniștilor la putere, Paul Zarifopol, spirit neînregimentat și neînregimentabil, ar fi ajuns negreșit după gratii.
Am recitit recent șocant de actualul volum „Marxism amuzant” (ediția apărută la editura Albatros, în 1992) și am putut redescoperi farmecul irezistibil al analizelor acelui neîntrecut stilist al ideilor. În scrisul ginerelui lui Gherea, prieten apropiat al lui Caragiale, atât de prețuit de Șerban Cioculescu și de Alexandru Paleologu, se întâlnesc sarcasmul acid, ironia stenică și pasiunea morală. Unele articole mi-au adus aminte de eseurile lui Andrei Pleșu. Asemeni lui Paul Zarifopol, admiratorul Blândului Baruch din Haga, al lui Montaigne și al lui Pascal, Andrei Pleșu refuză să se lase prins în formule ideologice procustiene, este un spirit liberal prin instinct și prin convingeri. La fel, susținători străluciți ai valorilor liberale precum H.-R. Patapievici și Andrei Cornea cu a lor consecventă prețuire pentru Raymond Aron, Isaiah Berlin, Karl R. Popper și Leszek Kołakowski.
Este vorba, mai presus de toate, de cultivarea rațiunii și de respingerea relativismelor etice. Să mai adaug că Spinoza a fost unul din filosofii preferați ai lui Kołakowski și că gânditorul polonez avea intense rezerve în raport cu pan-logicismul și pan-istorismul hegelian. Cartea lui Andrei Cornea apărută la editura Humanitas sub titlul „Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății” este în multe privințe un admirabil manifest kołakowskian. Scrierile lui Gabriel Liiceanu, îndeosebi cele despre ură, căință, responsabilitate morală, se înscriu în această nobilă tradiție a apărării libertății împotriva forțelor liberticide.
Textele lui Zarifopol culese în volumul „Din registrul ideilor gingașe”, reluate în antologia prefațată de Al. Săndulescu, erau tot atâtea semnale de alarmă în raport cu spiritul gregar și cu cecitatea morală. Cenzurate în anii comunismului, ele fac parte din acel patrimoniu al gândirii democratice românești pentru a cărei recuperare au făcut atât de mult intelectuali precum Iordan Chimet, Virgil Nemoianu și Ioan Stanomir. Recomand aici articolul „De la Confucius la Karl Marx” apărut în aprilie 1927 în „Adevărul”. Nu știu o descriere mai plină de amar haz a doctrinarului Cominternului, celebrul Karl Radek, condamnat ulterior în al doilea proces spectacol de la Moscova în 1937. Paul Zarifopol îi știa bine pe comuniștii din România și nu doar de-acolo. Căsătorit cu Ștefania, fiica patriarhului social-democrației române, era cumnat cu unul dintre fondatorii PCdR, Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea, ucis în timpul Marii Terori din URSS. Era cumnat și cu minunatul pianist și filosof care a fost Ionel Gherea. Fiul lui Paul și al Ștefaniei, Cochi (Paul Zarifopol), a fost întemnițat de comuniști. Ion Ioanid îl menționează ca un deținut de o mare demnitate. A făcut mulți ani de pușcărie și a ieșit la amnistia din 1964. A trăit până la mijlocul anilor ’80. Suprema ironie a istoriei, nepotul fondatorului socialismului românesc modern avea să facă pușcărie politică în regimul comunist!
Ne aflăm, așadar, la Universitatea cominternistă pentru popoarele din Răsărit, „academia unde fiii Cerului absorb Marx filtrat rusește”. Propagandistul en titre al Kremlinului se sustrage pentru câteva ceasuri treburilor sale presante: „Radek, ilustru printre tovarăși prin varietatea vocațiilor sale, face curs. Bocanci galbeni americani, pantaloni de culoarea cafelei cu lapte și o scurteică de piele, și profesorul marxist șade turcește în fața auditoriului, — situație care se explică, probabil, mai întâi prin aceea că persoanele sovietice se găsesc în continuu antrenament de inovare, și apoi ca simbol de curtenitoare dragoste pentru obiceiurile vechi ale răsăritului”. Fiii Cerului nu contenesc să-l absoarbă pe Marx, în pofida lecțiilor unui secol atroce, la acest ceas în straiele oferite de Alain Badiou și Slavoj Žižek.
Nu știu o mai pătrunzătoare și mai actuală definire a radicalismului revoluționar rus, terorist și expansionist, decât cea oferită aici de Paul Zarifopol: „În capul revoluționarilor ruși există demult un mesianism politic. Mesia politică a lumii este poporul rus însuși cu sovietele în frunte”. Recunoașteți ereditatea ideologică a putinismului? Raționalist consecvent, Zarifopol a fost în egală măsură atent la substratul mistic al religiilor seculare. L-a citit și l-a admirat pe Nikolai Berdiaev. A scris superb despre cartea acestuia „Spiritul lui Dostoievski”.
Paul Zarifopol a știut să distingă între extazul profetic al revoluționarilor de profesie și ceea ce-a numit snobismul mesianic. Bolșevismul îl tulbura, îl înspăimânta și îl „amuza” pe Zarifopol. Era ceea ce-aș numi amuzamentul tragic: „Un prieten al lui Lenin ar fi spus că marele dictator a învățat toată filosofia burgheză în șase săptămâni. Socotind rezultatul, putem zice că timpul acesta n-a fost prea scurt: ca filosof, Lenin are evident vârsta aceasta”. Să medităm așadar la aceste cuvinte de o neiertătoare exactitate despre ispita extremelor nihiliste și consecințele ei:
„Dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-și fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepție, printr-o realizare mediocră, care e ca un duș deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenți, înfierbântați de așteptări direct opuse și egal amăgitoare”.
