Linkuri accesibilitate

„Viaţa e un teatru trist?”


Punct și de la capăt în lumea teatrului și a politicilor culturale cu Larisa Turea și Petru Vutcărău, invitații dezbaterii duminicale.

Dacă este adevărat că teatrul începe de la garderobă, aserțiune atribuită lui Stanislavski, atunci vestiarul unui stat, care se dorește împlinit, ar putea fi chiar instituțiile teatrale cu întreaga paletă de elemente relevante, de la repertoriu la grupuri sanitare, de la decoruri și până la salariile actorilor. După ce iată că a trecut alaiul sărbătoresc, astăzi ne putem permite să vorbim despre teatru. Și aceasta pentru că în curând toate trupele teatrale își încep stagiunile, promițând adevărate evenimente culturale.

În studioul de la Chișinău al Europei Libere se află criticul de artă Larisa Turea, secretar literar la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, și Petru Vutcărău, actor, regizor, directorul Teatrului „Eugene Ionesco”.

Europa Liberă: Să fie oare o coincidenţă că Teatrul „Eugene Ionesco” împlineşte 25 de ani, exact cât a împlinit şi Republica Moldova? Poate e o profeţie? Pentru că aşa cum ştim, Teatrul „Eugene Ionesco” a început cu piesele lui Eugene Ionesco, care a descris teatrul absurdului. Sau altceva să vă spun: Teatrul „Mihai Eminescu” este mai vechi decât Republica Moldova. Ce „obrăznicie”! Încercăm să vorbim astăzi despre faptul că aniversările pompoase, festiviste umbresc nu doar teatrul, dar viaţa autentică despre care încearcă să vorbească teatrul.

Domnule Vutcărău, dumneavoastră, când aţi păşit pe făgaşul acesta al teatrului absurdului, v-aţi imaginat că veţi fi un profet, că, de fapt, veţi avea de lucru pentru mulţi-mulţi ani înainte, că viaţa, realitatea este un teatru al absurdului care bate filmul, vorba ceea? Vișniec e mic „copil” pe lângă ceea ce se întâmplă în Republica Moldova.

Petru Vutcărău: „Nu doar Vișniec.”

Europa Liberă: Am luat şi eu un nume.

Petru Vutcărău

Petru Vutcărău

Petru Vutcărău: „Dar chiar şi Ionesco, şi Beckett, şi toţi cei care au scris teatrul absurdului, sunt mici „copii”, e o „grădiniţă micuţă de copii” pe lângă ceea ce se întâmplă în realitate aici, în spaţiul nostru, cum ne place nouă să spunem, mioritic.”

Larisa Turea: „Viaţa e un teatru trist.”

Europa Liberă: Dar trebuie să vă bucuraţi că vă oferă material. Să vă bucuraţi că aveţi de unde să vă luaţi teme, să vă luaţi personaje.

Petru Vutcărău: „Deci, cu cât mai rău, cu atât mai bine?”

Europa Liberă: Dar nu e aşa? Scriitorii nu aşa spuneau: „Domnule, au creat atunci când era opresiunea sovietică”?

Petru Vutcărău: „Vasile, te asigur că şi fără probleme în societate teatrul are despre ce vorbi, are cu ce ieşi în faţa publicului. Ba dimpotrivă, cu cât mai puţine probleme în societate, cu atât mai bine pentru teatru, teatrul s-ar preocupa de alte lucruri.”

Europa Liberă: Exact după introul acesta vreau să vorbim despre misiunea teatrului, pentru că e bine lumea să ştie, de fapt, care este misiunea teatrului şi rostul.

Petru Vutcărău: „Eu m-am săturat, şi spun aceasta cu cea mai sinceră sinceritate, să fiu în opoziţie mereu. De ce teatrul trebuie să fie în opoziţie? De ce arta trebuie să fie în opoziţie? De ce să nu vorbim prin teatru despre tot ce e frumos, sublim, despre frumuseţea omului, despre armonia lui cu sine însuşi, cu societatea, cu lumea care îl înconjoară, despre faptul cum tinde el spre a se perfecţiona şi a construi o lume mai bună, tot mai bună şi din ce în ce mai bună? De ce nu?”

Europa Liberă: Astfel se explică colaborarea dumneavoastră cu japonezii? Teatrul japonez, în fond, este cunoscut pentru aceasta, că nu zgândărește rănile.

Petru Vutcărău: „Exact. Pe de altă parte, am întâlnit colegi japonezi care tocmai de aceasta au nevoie, de ceea ce avem noi în surplus. Și condamnă societatea japoneză şi autorităţile că încearcă cumva să camufleze problemele sociale cu care se confruntă cetăţeanul japonez, or, acolo

Aş prefera să am problemele japonezilor şi să duc un mod de viaţă ca al lor, decât să fiu aplaudat ca mare om de artă aici, în Moldova, şi să duc un mod de viaţă, mă refer la colegii mei de breaslă, umilitor, chiar ruşinos pe alocuri.”..

sunt probleme suficient de grave. Eu aş prefera să am problemele japonezilor şi să duc un mod de viaţă ca al lor, decât să fiu aplaudat ca mare om de artă sau mai puţin de artă, sau mai puţin mare aici, în Moldova, şi să duc un mod de viaţă – nu mă refer la mine personal, mă refer la colegii mei de breaslă, la tagma artiştilor – un mod de viaţă umilitor, chiar ruşinos pe alocuri.”

Europa Liberă: Acum, când, a propos, vor intra spectatorii pe lângă casa de bilete, căldarea cu apă în care se adunau picăturile din plafon măcar va dispărea?

Petru Vutcărău: „Îmi pare rău, dar în stagiunea aceasta vor mai fi căldările de apă.”

Europa Liberă: A, ce bine. Ca să nu ne obişnuim cu binele. Larisa, dumneata ce zici despre misiunea teatrului, pentru că multă lume, totuşi, vrea un teatru înregimentat, teatru politic, teatru satiric, teatru care să pună o proptea? Dumneavoastră la Teatrul Naţional cum vă vedeţi misiunea?

Larisa Turea

Larisa Turea

Larisa Turea: „Faptul că se vând biletele deja ne demonstrează că facem ceea ce cere şi publicul. Nimerim cu ei în undă. Deşi, din păcate, cum spunea şi domnul Vutcărău, spectacolul acesta al străzii ne cam fură spectatorii şi îi face să fie cu ochii în altă parte. Dar ultimele montări ale noastre s-au jucat toate cu casa închisă şi este un semn bun, pentru că teatrul într-adevăr este un refugiu. De multe ori este un refugiu atât pentru artişti, cât şi pentru spectatorii noştri care vin să vadă altceva în scenă, nu neapărat ceea ce trăiesc.

Avem, bineînţeles, public diferit, cineva vine la comedie, cineva vine ca să revadă nu ştiu a câta oară „Casa mare” de Ion Druţă, ultima montare cu Margareta Pântea, absolut feminină şi absolut fantastică în rolul Vasiluţei. Deci, sunt spectatori diferiţi şi încercăm să-i ţinem tot timpul în priză pe aceşti spectatori ai noştri.”

Europa Liberă: Eu vreau, totuşi, să mă adresez la subiectul acesta răsvorbit, dar cum se explică faptul că moldovenii, concetăţenii noştri, la nunţi trebuie să aibă bucate în trei rânduri, dar când să dea bani pentru un bilet la teatru sau la film, sau la un spectacol e cam zgârcit?

Larisa Turea: „Este o chestiune de politici culturale de stat. Chiar şi ţările care au alt nivel de viaţă îşi subvenţionează spectatorii. Nu e vorba să subvenţionezi teatrul, cât să ai grijă ca acest om, care are un salariu de mizerie, să-şi poată permite un bilet la teatru. Pentru că astăzi, totuşi, în comparaţie cu veniturile populaţiei, biletele noastre sunt destul de scumpe.”

Europa Liberă: La modul practic, cum s-ar putea face? Abonamente pentru şcolari, studenţi, pensionari?

Larisa Turea: „Da. Diferite politici culturale care ar înlesni accesul în sală al publicului defavorizat. Sunt bilete speciale pentru pensionari. Şi majoritatea ţărilor europene au aceste programe de stimulare a publicului, pentru că, dacă artiştii se mai descurcă cum pot prin publicitate, într-adevăr, cum spunea Petru, cu diferite metode umilitoare, cu aceste „colinde.”

Europa Liberă: Sponsorizări.

Larisa Turea: „Sponsorizări, colinde de Anul Nou.”

Petru Vutcărău: „Şi nunţi.”

Larisa Turea: „Da. Deci, individual. Pe spectator îl putem stimula mai greu şi de câte ori facem „Uşi deschise” la teatru, sala este arhiplină, nu încap toţi doritorii. Există o dorinţă de a veni la teatru, dar posibilităţile materiale, în special ale păturii medii, sunt reduse, din păcate. Cu un salariu de 2000 de lei nu poţi să-ţi permiţi prea des un bilet de 120 de lei.”

Europa Liberă: Domnule Vutcărău, dumneavoastră aţi devenit teatru cu statut deosebit sau aţi intrat în rând cu lumea. V-a ajutat aceasta? Au venit şi fonduri sau numai fala că guvernul ţine „umbrela” deasupra voastră?

Petru Vutcărău: „Deocamdată doar fala. Nu ştiu cu ce ne vom alege pe parcurs. De fapt, nu a fost un scop.”

Europa Liberă: Ultimul BITEI cum a fost sub aspectul acesta?

Petru Vutcărău: „Slab.”

Europa Liberă: Că eu vorbeam cu dumneavoastră în ajunul spectacolului şi spuneaţi că încă nu sunt plătite facturile, totul e pe datorie.

Petru Vutcărău: „Ele nu sunt plătite nici până în ziua de azi, parte din ele.”

Europa Liberă: Of, Doamne...

Petru Vutcărău: „Nu te mira, pentru că aceasta durează din ’94. De la prima ediţie a BITEI situaţia după fiecare ediţie rămâne neschimbată, aceeaşi – facturi neplătite, datorii ş.a.m.d. La BITEI publicul nu a prea venit la teatru din două motive. Unul pe care l-a invocat acum doamna Larisa şi altul că în aceeaşi perioadă în Chişinău şi în preajma Chişinăului aveau loc sute şi mii, exagerez un pic, de alte festivaluri.

Ne-am transformat, am impresia, într-o ţară a festivalurilor – Festivalul Busuiocului, al Bostanului, al Iei, al Vinului, al Căciulii, al Levănţicăi, al Gutuii, al Nucului. Mâine va fi festivalul troscotului, al ştirului, al furnicii,

Ne-am transformat într-o ţară a festivalurilor – Festivalul Busuiocului, al Bostanului, al Iei, al Vinului, al Căciulii, al Levănţicăi, al Gutuii, al Nucului. Mâine va fi festivalul troscotului, al ştirului, al furnicii...

adică, pe noi nu ne costă nimic să facem un festival, să organizăm un festival. Care e problema? Dar ce stă în spate? Şi am impresia că însăşi termenul festivalului şi menirea lui se cam pierde. Nu mă voi mira dacă la următoarea ediţie BITEI lumea nici nu va mai veni, va trece pe lângă teatru.”

Europa Liberă: Adică, sugeraţi că cineva ar trebui să aibă grijă să facă o agendă, să colaboreze?

Larisa Turea: „Ar trebui coordonate.”

Petru Vutcărău: „Dacă tot vorbim de politici culturale, ar trebui anumite evenimente din acest spaţiu cultural scoase în evidenţă pe o porţiune de timp scurtă, pentru ca pe o altă porţiune de timp să fie ridicate altele, adică să fie puse nişte accente: „Na, oameni buni, haideţi la festivaluri”. Mi se pare un pic politica respectivă greşită.”

urea, Petru Vutcarau, Chisinau

urea, Petru Vutcarau, Chisinau

Europa Liberă: Dar unii dintre aceştia, care încearcă şi ei să-şi facă loc pe lângă dumneavoastră, spun: „Dar hai să intrăm în competiţie. Hai să vedem cine ştie mai bine să ademenească publicul”.

Petru Vutcărău: „Nu prea am văzut competiţie, adică aceasta nu era o competiţie. Lumea ştie că publicul are nevoie de relaxare la natură, să iasă că e primăvară, că înfloresc copacii, levănţica.”

Larisa Turea: „Ca la japonezi.”

Petru Vutcărău: „Da. Şi că după o iarnă îndelungată e bine să-l scoţi pe om în sânul naturii. Şi, bineînţeles, sunt organizate aceste manifestări ca să atragă publicul.”

Europa Liberă: Să vă spun dilema mea. Cui să-i cer eu socoteală, dintre doi organizatori, că acum trebuie să merg şi la spectacolele dumneavoastră, şi la Ethno Jazz.

Larisa Turea: „Şi la Vernisaj.”

Europa Liberă: Cine trebuia să le fi despărţit? Organizatorii între ei să se fi pus de acord?

Larisa Turea: „Cred că trebuie să existe între organizatori, pentru că, de exemplu, festivalul nostru – Reuniunea teatrelor naţionale, care se suprapune cu Festivalul „Maria Bieşu”, are acelaşi organizator – Ministerul Culturii. Pentru că noi nu putem şti ce are de gând Opera Naţională în această perioadă. Deci, am fi putut, deşi, în cazul nostru am negociat cu mult timp înainte venirea teatrelor naţionale de la Bucureşti.

Larisa Turea

Larisa Turea

Sunt foarte multe acţiuni pe care acum nu le mai putem schimba, pentru că un teatru precum este Teatrul de la Craiova îşi pune în agendă cu un an înainte toate acţiunile. Sau Teatrul de la Cluj, Teatrul de la Bucureşti, Teatrul de la Iaşi. Sunt nişte acţiuni care au necesitat o perioadă lungă de pregătire şi bănuiesc că la fel se întâmplă şi la Operă. Să sperăm că ne vor ajunge spectatori pentru ambele acţiuni. Mai rău de dumneavoastră, că veţi fi nevoit să renunţaţi la ceva din „meniuʾ.”

Europa Liberă: Voi trimite nevasta. Vreau să revin la perioada în care se organiza Teatrul „E. Ionesco”. Îmi amintesc că aţi prins blagoslovirea maestrului Ionesco.

Larisa Turea: „Da.”

Europa Liberă: Mai ţin minte cum aţi dat telefon şi el v-a spus: „Într-un ceas bun!”. Cred că nu oricui i-a încredinţat numele şi dreptul de a-l pune pe frontispiciu. De ce a acceptat să-i purtaţi numele? Cu ce l-aţi convins?

Eugen Ionesco

Eugen Ionesco

Petru Vutcărău: „Nu a fost cazul să-l convingem. Chiar din discursul lui Ionesco se vede că avea – o atitudine e puţin spus – un sentiment aparte pentru Chişinău, pentru Basarabia. Și în acel discurs al lui de felicitare, de binecuvântare pentru teatru există şi un alt înţeles. El îşi dorea să vadă, aşa cum spune, Chişinăul liber. Chişinăul liber nu doar în a-i pune piesele, ci în a gândi liber, în a fi liber, a spune liber cine sunt, a scăpa de comunism, a scăpa de bolşevism.”

Larisa: „De „rinoceriʾ.”

Petru Vutcărău: „De„ rinoceri”, exact.”

Larisa Turea: „Locul minunat pentru întâlniri.”

Petru Vutcărău: „Şi de aceea, probabil, nu a stat la îndoială nici pentru o secundă, atunci când a auzit că ceea ce încearcă el să transmită prin operele sale, prin gândurile, piesele sale, a ajuns şi la Chişinău şi aici a prins rădăcină o idee de a lui, spiritul lui. Şi aceasta pentru noi a fost mai stresant, pentru că să ai tupeul să declari că te numeşti Teatrul „Eugène Ionesco”, unde?, într-o periferie comunistă...”

Europa Liberă: A propos, de periferie, nu mai suntem…

Petru Vutcărău: „Poftim?!”

Europa Liberă: …şi graţie unor festivaluri de rezonanţă.

Petru Vutcărău: „Nu mai suntem?!”

Europa Liberă: Nu mai suntem. Totuşi, vin nişte musafiri elevaţi şi la dumneavoastră, şi la dumneavoastră. Ce înseamnă să faci teatru la standarde, cel puţin, regionale sau la standardele meseriei, astfel încât să nu fii provincial?

Petru Vutcărău: „Să gândeşti liber. Să te exprimi liberi, să nu stai cu frica: va place aceasta cuiva sau nu, dar ce va zice cineva dacă tu vei face aşa sau altfel. Să nu stai mereu cu ochiul acelui cenzor care stă şi te urmăreşte, şi te ascultă. Noi, din păcate, încă nu ne-am debarasat de chestia aceasta, pentru că tot timpul atunci când, chiar şi acum „aş vrea să spun mult mai multe lucruri, dar nu le voi spune, pentru că mi-e frică să-l supăr pe cineva”. Şi nu mi-e frică din cauză că aş pierde eu un fotoliu, un post sau altceva.”

Europa Liberă: Înainte Главлит spunea: „Scoateţi piesa”. Dar acum nu vă mai dă bani? Care este mecanismul?

Petru Vutcărău: „Ne dă, dar banii aceştia, într-adevăr, nu sunt tocmai suficienţi. Nu sunt suficienți. Şi, a propos, ca să revenim la întrebarea anterioară vis-a-vis de capacitatea publicului de a cumpăra un bilet, cred că biletele la teatru ar fi mult mai ieftine, dacă mecanismul acesta de încasări de pe urma vânzării biletelor nu ar fi pentru noi o sursă de existenţă a teatrului, ci teatrul ar fi într-adevăr dotat suficient ca să poată lucra liber, deschis, ca să nu se gândească că „hai să facem comedia aceasta ca să încasăm bani”, „cum ne aranjăm existenţa”, „de unde găsim bani”. Adică mult timp, energie este consumată şi arsă pe găsirea acestor mijloace: cum să supravieţuim, cum să mai găsim bani, cum să atragem sponsori, ce piese să mai punem.

Petru Vutcărău

Petru Vutcărău

Eu vreau să punem Shakespeare, dar cine vine la Shakespeare azi? Eu vreau să pun Ibsen, cine mai vine la Ibsen? Cine vine la Cehov? Cine vine?! Toţi vor comedii, toţi vor hi-hi-ha-ha sau melodrame uşoare, bulevardiere, ca să aducă venit. Înţelegeţi? Or, teatrul nu pentru aceasta face spectacole, nu pentru aceasta. Publicul aşteaptă să i se spună şi altceva decât lucruri unde să râdă. De fapt, teamă mi-e că mulţi nici nu mai au nevoie de altceva.

Ne vom pomeni într-o bună zi că omul va veni la teatru şi, dacă nu va fi o comedie, nici nu va mai intra în teatru. Se va dezobişnui să vină la teatru unde să mediteze, să gândească, să-şi pună întrebări, să-şi pună probleme, să aştepte acel moment de catharsis, de purificare. Lucrurile acestea, din păcate, pleacă din teatru. Și anume din cauză că teatrele sunt prost subvenţionate şi ele sunt puse în situaţia de a găsi posibilităţi de a supraexista.”

Europa Liberă: Doamnă Turea, dumneavoastră cum rezolvaţi dilema aceasta? Dumneavoastră, care mergeţi cu regularitate la Festivalul de la Cannes, care vedeţi că românii barem au ajuns deja la standardele europene.

Larisa Turea: „Le-am depăşit deja.”

Europa Liberă: Şi le surclasează şi „smântânesc” toate premiile. Or, noi, la doi paşi am ieşit din condiţia aceasta provincială despre care vorbeşte Petru, din motivele pe care le invocă dânsul?

Larisa Turea: „Există demult un proverb care zice: „Centrul lumii este, de fapt, sub pragul casei fiecăruia”… Şi noi suntem cu Teatrul „Eugene Ionesco”, îmi amintesc când am fost prima oară la Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, şi Valentin Silvestru ne-a primit cu mare

Nu cred că suntem provinciali în artă...

entuziasm. Teatrul „E. Ionesco” nu era deloc provincial atunci. El era primul, cel mai fascinant spectacol din festival, când am fost cu „Aşteptându-l pe Godot”. Deci, depinde de noi.

Nu cred că suntem provinciali în artă. Și acest nou val de film românesc are o componentă basarabeană foarte puternică, ca să ne referim doar la Oleg Mutu, care este astăzi unul dintre operatorii cei mai căutaţi de pe glob. El are toate premiile posibile în Statele Unite ale Americii. Acum a filmat în Germania. Și este foarte căutat.

Noi, din păcate, ne naştem aici, dar de multe ori suntem fructificaţi în alte părţi. Şi fenomenul acesta trebuie, probabil, adus acasă. Dar atâta timp cât nu există aceste politici culturale de cultivare a spectatorului, Petru are perfectă dreptate, noi pierdem o generaţie întreagă de spectatori. Se fac foarte puţine spectacole pentru copii şi spectacole în care să-ţi cultivi un spectator. Nu există. Există sau spectacole infantile pentru cinci, şase, şapte ani, dar pentru perioada de mai târziu, începând cu 10 ani până la 16 ani, elementar, nu găseşti un spectacol nicăieri. Este o problemă foarte gravă.”

Europa Liberă: Mihai Fusu încearcă să facă terapie prin teatru la puşcării. Dar în timp ce acolo, mă rog, nu zic că nu, însă avem un alt contingent care, după mine, trebuie salvat, aceşti elevi care sunt cu nasul în iPhone, în loc să facă ei cercuri dramatice, cum era înainte, sau să meargă la spectacole. Pe când turnee, pe când măcar mini-turnee pentru nişte şcoli, ca să-i scoatem din lumea aceasta virtuală?

Larisa Turea: „Există o generaţie care nu a fost niciodată într-o sală de teatru. Cultura înseamnă a cultiva setea de cultură, ca şi iubirea, dacă nu o ştii, o ştii doar din auzite, deci, trebuie să o trăieşti. E vorba şi de dragostea pentru teatru, ea trebuie cultivată cât mai activ.”

Europa Liberă: Când mergeţi într-un turneu? Teatrul dumneavoastră când pleacă?

Larisa Turea: „Teatrul nostru mai face din când în când turnee. Şi acum vom avea o surpriză şi în cadrul acestei Reuniuni a teatrelor naţionale, fiindcă vom juca un spectacol de Vişniec pe peronul gării. Cu ocazia aceasta, s-a convenit să mutăm trenul de Bucureşti pe altă linie şi să jucăm „Orient Express” pe peronul gării. Am făcut anul trecut un spectacol la Condriţa, unde am avut spectatori. Se fac spectacole la Soroca, unde, practic, există o filială a teatrului nostru de care are grijă Alexandru Cozub. Şi, atunci când suntem invitaţi, mergem în turneu. S-au făcut turnee la Sângerei. Dar e vorba şi de condiţiile în care jucăm acolo. Compromiţi un spectacol de calitate, jucându-l așa, pur şi simplu, în condiţii precare.”

Europa Liberă: Dumneavoastră încercaţi să faceţi turnee sau nici nu visaţi?

Petru Vutcărău: „Prin Republica Moldova, din păcate, nu avem multe turnee, exact din motivele pe care le-a spus aici doamna Larisa, întrucât compromiţi un spectacol, aţi spus foarte corect. De ce trebuie să neglijăm noi în halul acesta publicul de la ţară sau de la periferie?”

Larisa Turea: „Şi să-i prezentăm surogate.”

Petru Vutcărău: „De ce să îi prezentăm un spectacol care este construit cu atâta migală, cu atâta greu, în nişte condiţii unde, de exemplu, când pui lumina, pierzi ore în şir, găsind lumina exactă la o scenă. Oi, trebuie să joci spectacolul acesta undeva la ţară, unde aprinzi un bec şi s-a rezolvat problema.”

Larisa Turea: „Astăzi nu mai există acest factor al distanţei.”

Petru Vutcărău: „Exact.”

Larisa Turea: „Există mijloace de transport, câteva autocare, aduci toată lumea ca să vadă un spectacol cu lumină, cu muzică, cu turnanta scenei care se învârte, în condiţii normale.”

Petru Vutcărău: „25 de ani au trecut de când suntem şi noi cineva. A trecut perioada aceea când mergeai la ţară toată vara, teatrele mergeau şi jucau pe maşini, deschideau camioanele, le desfăceau, se făcea o scenă-două.”

Larisa Turea: „Probabil, există şi asemenea spectacole.”

Petru Vutcărău: „Sau să avem două repertorii. Un repertoriu pentru săracul, biet spectator de la ţară, unde e hi-ha-ha, faci şi tu ce faci. Și spectacolele serioase pe care le poate gusta, consuma doar, vezi Doamne, consumatorul chişinăuian, orăşean, pentru că el e privilegiat. De ce e privilegiat? De ce nu se creează condiţii pentru ca publicul, nu din toate satele, dar din centrele raionale, cel puţin, să aibă aceleaşi posibilităţi, condiţii de a vedea un spectacol?”

Europa Liberă: Deci, o concluzie. Cei care astăzi îşi permit să dea un bilet la un spectacol la Viena, să tragă o fugă până la Viena, ei să fie generoşi şi să organizeze, de exemplu, pentru consătenii dânsului o plecare la un spectacol la Chişinău.

Larisa Turea: „Da, adevărat.”

Europa Liberă: Aveţi dreptate, nu e o distanţă ca la Murmansk sau unde o mai fi, poate să ia o maşină să organizeze un autobuz.

Petru Vutcărău: „Din motivul acesta Teatrul „Eugene Ionesco” în continuare merge în străinătate şi joacă. Chiar în septembrie avem trei plecări, trei participări la festivaluri. La festivalul de la Brăila, festival prestigios, „Zile şi Nopţi de Teatru European”. Un alt festival la Lvov, „Leul de aur’.”

Larisa Turea: „De asemenea foarte prestigios.”

Petru Vutcărău: „Foarte prestigios, cunoscut în Europa şi în toată lumea. Şi Festivalul Internaţional de Teatru Experimental de la Cairo, din Egipt.”

Europa Liberă: Dar nu mai mergeţi cu autobuzul?

Larisa Turea: „A fost o aventură.”

Petru Vutcărău: „Mai ții minte?”

Europa Liberă: Ţinem minte. Toată lumea ţine minte. Probabil, acesta a fost cel mai tare spectacol pe care l-aţi jucat dumneavoastră.

Petru Vutcărău: „Doi ani la rând.”

Europa Liberă: Eu aş vrea să închei cu un demers al dumneavoastră către spectatori. Cum ar fi, nu neapărat ca în spoturi publicitare, dar cum i-aţi chema să vină la începutul stagiunii teatrale, pentru că vorbim despre toamnă, iarăşi, foarte bogată, în care vom avea de ales, iar se mai încalecă, se mai suprapun, dar cum i-aţi determina să vină la dumneavoastră la teatru? Eu aş spune, de exemplu: veniţi şi-l vedeţi pe Vutcărău, pentru că nu s-a schimbat cu nimic. Larisa Turea a adus un interviu de acum mulţi-mulţi ani.

Larisa Turea: „De 25 de ani.”

Europa Liberă: Şi nici imaginea nu e schimbată, şi, pardon, nici pledoariile. Pentru că atunci lupta ca să intrăm măcar în „tinda” Europei şi tot în „tinda” Europei am rămas. Cum aţi spune?

Petru Vutcărău: „Nu ştiu. Dacă puteţi să nu veniţi la teatru, dar nu veniţi, staţi acasă. Dacă e mai bine acasă, la televizor. Dar pe urmă să nu vă întrebaţi de ce se întâmplă în familie neînţelegeri cu copiii, la şcoală, probleme, de ce nu ştiţi încotro să mergeţi şi ce e cu ţara aceasta. La teatru şi la biserică trebuie să mergi tot timpul, cred eu, dacă vrei să rămâi, să nu-ţi pierzi statutul de om. Mulţumesc. Vă aşteptăm.”

Europa Liberă: Secretarul literar de la Teatrul Naţional, Larisa Turea.

Larisa Turea: „Noi deschidem cea de a 95-a stagiune acum.”

Europa Liberă: Atenţie! A 95-a. Vineri dimineaţă Petru Hadârcă a explicat de ce.

Larisa Turea: „Vă invităm la teatru, pentru că teatrul este o artă efemeră. Cineva spunea că a face teatru e ca şi cum ai sculpta în zăpadă. Deci, veniţi să vedeţi acest teatru efemer care, la sigur, vă va da ceva. Pentru că toţi suntem formaţi, ca şi cum suntem formaţi din ceea ce consumăm alimentar, la fel suntem formaţi din spectacole, din cărţi. Şi teatrul, fiind în mişcare, este ca o aripă. Aripa o poţi simţi numai atunci când zbori.

Veniţi ca să trăim împreună acest zbor al actorului în scenă. Acum, în cadrul Reuniunii teatrelor naţionale, vom avea actori extraordinari pe care aveţi unica şansă de a-i vedea acum. Sunt spectacole de Silviu Purcărete, care vin special pentru dumneavoastră, de Horaţiu Mălăele, de Mihai Măniuțiu. Precum am zis, se va juca un Vişniec pe peronul gării, vor fi foarte multe surprize, lansări de carte. Şi, într-adevăr, cum spune Petru, să nu vă pară rău mai târziu de ce aţi pierdut.”

Europa Liberă: Eu nu pot decât să mă alătur acestor îndemnuri, cu condiţia, eventual, că rectific: a sculpta nu atât în zăpadă, cât chiar în aer cu „bisturiul” emoţiilor. Pentru că ceea ce se întâmplă pe parcursul unui spectacol nu se mai repetă niciodată. Dacă în film se face o dublă, se alege cea mai bună şi peste 30 de ani o puteţi vedea, în teatru aceasta este preţ de o secundă. Şi dacă vreţi să fiţi martorii acestei secunde, trebuie să veniţi să vă aşezaţi în sala de teatru, să închideţi telefonul mobil şi să trăiţi împreună cu actorii care îşi irosesc viaţa pentru aceasta, ne dăruie aceste clipe. Şi e păcat de Dumnezeu să nu profităm de aceasta. Pe curând.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG