Linkuri accesibilitate

Regimurile comuniste sunt întemeiate pe supremația ideologiei, iar deciziile politice, economice şi sociale sunt întotdeauna inspirate de comandamente desprinse din doctrina marxist-leninistă, în fapt o decăzută religie seculară. Miturile originare sunt legate de internaționalism, proletariat, luptă de clasă, națiune socialistă, revoluție etc. În cartea mea „Mizeria utopiei” (Polirom, 1997) am discutat acest subiect, arătând că ascensiunea, funcționarea şi declinul sistemelor comuniste nu pot fi înțelese dacă nu se ține seama de rolul decisiv al ideologiei.

În evoluția sa, stalinismul a trecut de la faza pretins internaționalistă la aceea a unui naționalism exacerbat. Aşa s-a întâmplat în anii jdanovismului în URSS, dar şi mai târziu, în perioada brejnevistă, când naționalismul velicorus a devenit parte a ideologiei oficiale. O carte intitulată „O istorie glorioasă. Dosarul protocronismului românesc” de Alexandra Tomiţă (apărută la Cartea Românească în 2007) demistifică edificiul ideologiei protocronismului românesc ca mecanism legitimator al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Deşi regimul profesa mitul internaționalismului socialist, în realitate, mai cu seamă după 1971, s-a mers în direcția a ceea ce eu numesc sinteza barocă dintre stalinism şi fascism. Într-o remarcabilă analiză, Caius Dobrescu dezvoltă această abordare şi examinează „barocul fascisto-comunist ca fenomen global” („Caietele Echinox. Gulag şi Holocaust”, Cluj, 2007).

Protocronismul a fost o plăsmuire eterogenă, un construct cvasi-mitologic, îmbibat de nostalgii arhaice şi indigenism izolaționist, care susținea până la absolutizare prioritățile româneşti în plan ştiințific şi cultural. Fără a se feri de ridicol, promotorii săi au prezentat această viziune drept contrapartea în cultură a liniei politice „originale” susținută de Ceauşescu pe plan extern. Sprijiniți de aparatul ideologic al partidului şi de Securitate, protocroniştii au purtat o bătălie împotriva veritabilelor valori estetice şi au cultivat o ideologie pe cât de vetustă, pe atât de exclusivistă.

Cum demonstrează autorea, în jurul protocronismului s-a purtat o bătălie politică şi culturală. Cartea luminează mizele reale ale conflictului dintre protocronişti şi adversarii lor. Aceştia din urmă trebuiau să reziste noilor Calibani făcând apel la terminologia epocii, fără însă a îngenunchea în fața dictatului oficialității. Ținta a reprezentat-o teoria sincronismului formulată de E. Lovinescu, deci întreaga direcție pro-occidentală decisă să salveze valorile estetice periclitate de noul proletcultism. În fapt, protocroniştii, grupați în jurul revistelor „Săptămâna” şi „Luceafărul”, sprijiniți de „Scînteia” şi „Scînteia Tineretului”, urmăreau să obțină dominația instituțională în planul culturii. Campionii triumfalismului patriotard au fost: Edgar Papu, un erudit istoric al literaturii universale ale cărui idei au fost desfigurate până la grotesc, dar care s-a complăcut în această situație; Eugen Barbu, C. V. Tudor, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea. Linia ultra-naționalistă a fost constant sprijinită de „Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului” (SLAST), condus de Ion Cristoiu. Menționez aceste nume pentru a pricepe ce motivează unele dintre reacțiile furibunde împotriva Raportului Final de condamnare a comunismului. Mulți dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiințe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi.

Alexandra Tomiţă îşi dezvoltă originala analiză în dialog cu tezele profesoarei americane Katherine Verdery din lucrarea acesteia despre compromis şi rezistență în cultura română în anii ceauşismului, apărută la Humanitas la începutul anilor ’90. Cartea prezintă o clară topografie şi o hermeneutică menite să explice diversele poziționări şi alianțe, demonstrând faptul că protocroniştii nutreau ambiția de a-şi impune fantasmele şi fixațiile drept religia politică a ceauşismului dezlănțuit. La polul opus, anti-protocroniştii (N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Stefănescu) s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzați de „cosmopolitism” şi „xenofilie”. Un nesfârşit serial semnat de Artur Silvestri în „Luceafărul” construia mitul conspirației anti-protocroniste, deci opuse secretarului general şi ideilor sale, urzită de postul de radio „Europa Liberă”. Lovinescianismul era blamat ca anti-național, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu devenea ținta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice. Artur Silvestri a ajuns preşedintele Patronatului Imobiliar din România. Păunescu, Vadim Tudor şi Ungheanu au fost parlamentari. Patologia culturală a ceauşismului s-a prelungit în patologia morală a tranziției postcomuniste.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG