Linkuri accesibilitate

O sectă revoluționară inspirată de viziunea milenaristă a bolșevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de către aparatul Internaționalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României. După 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi PMR, apoi din nou PCR, a condus campaniile de rusificare a culturii românești și de sovietizare forțată a țării. A practicat cu fervoare și fără milă religia politică a luptei de clasă, o raționalizare paroxistică a resentimentului social. Lumina venea pentru acești militanți fanatici doar dinspre Răsărit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czesław Miłosz a numit „Noua Credință”.

Am examinat în cartea mea „Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, 2005), precum și în alte lucrări, între care „Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (ediția a II-a, cu postfață de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul și anti-reformismul niciodată abandonate, renunțarea oportunistă la internaționalismul mistic al originilor și, după 1963-64, îmbrățișarea unui indigenism cu consecințe nu mai puțin dezastruoase. Pretenția autonomistă a regimului, retorica patriotardă, în ultimii ai lui Dej și sub Ceaușescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatură anti-populară a unei clici profitocratice. Mai cu seamă după 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial cu temele și obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tânărul Cioran numise ideologia colectivismului național.

În cazul României a avut loc o îngemănare perversă a unui naționalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. În fapt, mai ales după 1960, pe fondul a ceea ce se numește „cotitura națională”, sistemul comunist din România ajunge să adopte, să interiorizeze și să adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care rămâne un cal de bătaie al ideologiei oficiale, ci ale revoluționarismui mistic, ale acelei orientări pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revoluția arhanghelică”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem câteva studii importante, între care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizări a internaționalismului marxist de către ideologia xenofobă, autarhică, izolaționistă a extremei drepte interbelice. Am conceptualizat semnificația acestei direcții intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, în formula național-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se menținea sistemul, se respingeau reformele hrușcioviste: așa a început divorțul României comuniste de URSS, imediat după ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalității” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).

Nicolae Ceaușescu a preluat această moștenire dejistă și a exacerbat-o. S-a constituit în acei ani un straniu consens intelectual în jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmărea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slăvit drept „ființă providențială”, „garantul destinului național”, „păstorul național” și câte altele. Aparatele ideologice dirijate în primul rând de Dumitru Popescu, acest Leonte Răutu al „Epocii de Aur”, urmăreau exact acest lucru: eșafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocație și misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Firește, unele lucruri nu se puteau rosti cu voce tare pentru că trebuia menținut un modicum de retorică marxistă tradițională. Dar regimul se fasciza văzând cu ochii. Ceea ce nu-l transforma într-un regim fascist clasic, ci în ceva într-adevăr nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, dacă preferați, stalino-fascist). Autocritica națională a început încă din anii ’70, în scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, în cele ale lui Virgil Nemoianu și ale lui Matei Călinescu, spre a-i aminti doar pe aceștia. Eu cred sincer că decomunizarea și defascizarea sunt inter-condiționate, au nevoie una de cealaltă, nu sunt așadar întreprinderi demistificatoare separate.

Stânga românească de astăzi, dacă dorește să fie credibilă, nu poate amâna confruntarea cu propriul trecut din care experiența comunistă face parte în chip neîndoios, nu se poate limita la utopice „jocuri cu mărgele de sticlă” importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora că socialismul din România nu a fost doar o sinteză între Stalin și Caragiale (spre a relua butada lui Belu Zilber), ci și una între Stalin și Zelea Codreanu.

XS
SM
MD
LG