În urmă cu șase ani, în august 2010, s-a stins din viață la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocația intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea și politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat, prin scrierile sale, reacții puternice și adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărțile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixații ideologice. Detesta ideile preconcepute și fanatismele de orice natură.
A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre acești foști disidenți în opusul a ceea ce promiseseră și păruseră a fi. Am polemizat cu Tony Judt într-un articol apărut în „Common Knowledge”, reluat în cartea mea „Fantasmele salvării” (Polirom, 1999). Preferam să nu văd că unii foști disidenți deveniseră, așa cum scria el, caricaturile propriului trecut eroic. Închideam ochii când mi se arătau texte de susținere ale unor negaționiști ai Holocaustului. Departe de fi luat critica mea drept o ofensă, Tony Judt s-a referit favorabil la acea carte într-un articol din „New York Review of Books” despre România care i-a scandalizat și ulcerat pe mulți filistini.
Dând filmul înapoi, mi-e teamă că profesorul de la New York University, directorul Institutului Remarque de Studii Europene, autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece („Epoca postbelică”, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributar paradigmei societății civile și unui universalism etic poate naiv, nu vedeam lucruri care aveau să apară cu timpul tot mai clar. Îi idealizam pe disidenți, crezându-i pe toți egalii unor Saharov, Michnik, Kuroń, Kis și Havel, capabili așadar să articuleze și să susțină un concept viabil al libertății. Construisem un arhetip moral și nu observam că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur și dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului „Praxis” s-au transformat în ideologii regimului Miloșevici.
La Potsdam, în 2005, am apucat să discutam pe îndelete despre problema Răului radical. Îmi amintesc intervenția sa la acea conferință, organizată de el și de Susan Neiman, când a reamintit faptul că stalinismul a funcționat nu doar în Est, ci și în partidele comuniste vestice și că, dacă acestea ar fi fost la putere în anii ’50, ar fi montat procese-spectacol similare cu cele de la Sofia, Tirana, Praga, Budapesta sau București. În anii din urmă am discutat adeseori chestiunile legate de istorie, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste și fasciste, de rănile deschise ale conștiinței europene. L-am ținut la curent cu eforturile de asumare a trecutului traumatic din România și cu demersul Comisiei Prezidențiale pe care am coordonat-o. În acest sens, Judt oferă un judicios diagnostic: „o societate bine organizată este aceea în care știm adevărul despre noi înșine la nivelul întregii comunități, nu cea în care spunem minciuni călduțe despre ceea ce suntem”. A rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România și în primul rând cu Mircea Mihăieș, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din „New York Review” și reacțiile din țară. Studenta lui Tony Judt, Georgiana Perlea, scria o teză doctorală despre grupul „Socialisme et Barbarie” și a publicat un eseu despre Cornelius Castoriadis în „Idei în dialog”.
Să amintesc aici că Tony Judt a fost unul dintre cei doi referenți academici pentru University of California Press ai volumului meu „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005). În Postwar, va prelua conceptul meu de stalinism național aplicându-l analizei comparative a comunismului din România și Albania. Există o importantă carte de Tony Judt care a apărut doar în limba română. Este vorba de volumul „Europa iluziilor” (Polirom, 2000), care conține transcrierea dialogului purtat de Judt cu membrii grupului A Treia Europă din Timișoara, plus o culegere de eseuri apărute în engleză.
Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit „ultimul mare cetățean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite și în cazul său. A practicat istoria ideilor și analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducționist. A fost un gânditor excepțional, un prieten de o mare generozitate și un umanist cum prea puțini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual.
