Linkuri accesibilitate

Istoria secolului XX a fost una a pasiunilor revoluționare sau, dacă vrem, a hybrisului radical dezlănțuit. Ambele patologii politice absolutiste au fost combinații de utopism și scientism. Lenin, de pildă, a fost înamorat de algebra revoluției, Hitler și Mussolini au fost nu mai puțin intoxicați de legile istoriei. Chiar și așa, în pofida acestui pozitivism, machiavelicii revoluționari - și aici trebuie să menționăm indivizi precum Mao, Castro, chiar Che Guevara - au acționat ca și cum construcția revoluționară poate fi împlinită aici și acum. Este tocmai ceea ce Eric Voegelin a diagnosticat drept imanentizarea eschatonului, suprimarea distincției dintre Cetatea Omului și Cetatea lui Dumnezeu. Îmi amintesc ca ieri conversația lămuritoare pe care am avut-o în anii 1990 cu un om foarte înțelept, marele sociolog weberian S. N Eisenstadt. Pentru el, și sunt complet de acord, fundamentalismul politic înseamnă exact disoluția graniței dintre imanență și transcendență, convingerea febrilă că egalitatea absolută poate fi asigurată în această lume. Dar, așa cum știm, în numele acestei ambiții nesăbuite, milioane de oameni și-au pierdut viața.

Trebuie să păstrăm în minte contextul istoric și spiritual în care s-a petrecut acest asalt împotriva valorilor liberale. Intelectualii au fost indignați de ceea ce percepeau a fi mărginirea experienței burgheze. Până în 1914, Europa era măcinată de sensul apocaliptic al amurgului universal și dorința pentru ceva complet nou, deopotrivă constructiv și distructiv, o nevoie chiliastică de redempțiune și explorarea unei mutații antropologice. În maniere diferite, Marx și Nietzsche au prevestit această formidabilă aventură. Într-un eseu despre Simone Weil, publicat la începutul anului 1963, Susan Sontag observa cu acuratețe: „Eroii culturali ai civilizației noastre liberal-burgheze sunt anti-liberali și anti-burghezi; sunt scriitori ajunși repetitivi, obsesivi și necuviincioși, care impresionează prin forță - nu doar prin tonul autorității lor personale și prin pasiunea lor intelectuală, dar și prin sentimentul unei extremități intelectuale și personale acute. Bigoții, istericii, distrugătorii sinelui - aceștia sunt scriitorii care stau mărturie pentru vremurile teribil de binevoitoare în care trăim...” Aceasta pare să fie atât șansa, cât și blestemul epocii noastre marcate de confuzie socială, anxietate culturală și iluzii politice...

Spre deosebire de Hitler, care a fost un brigand și un impostor, alți revoluționari machiavelici au fost intelectuali. Mă gândesc la Mussolini, Lenin, Troțki, Gramsci, chiar Stalin. Dar ei erau visceral suspicioși față de oscilațiile, ezitările și dubitațiile intelectuale. Aceasta a fost diferența dintre bufoni și preoți pe care a subliniat-o atât de pătrunzător Leszek Kołakowski. Profeții utopici sunt monomani, recurg invariabil la semne de exclamare. Pe când intelectualii critici îmbrățișează abordarea opusă, cultivă interogația, negarea, protestul. Nu vreau să romanțez aici figura intelectualului, dar trebuie să insist că încă de la facerea sa, dictatura bolșevică a fost intelectofobă. Citeam zilele acestea despre momentul tragic inevitabil care subîntinde și corupe orice tentativă de a-l exonera pe Lenin și a-l prezenta drept un fel de tiran benign. Vladimir Ilici a fost obsedat de putere și a abhorat gândirea critică.

„N-ar ajunge toată apa mării spre a spăla o singură pată de sânge intelectual...”, scria Lautréamont. Nikolai Gumiliov, născut în 1886 la Kronstadt, a fost ucis acum 95 de ani, pe 25 august 1921, la Sankt Petersburg (pe atunci Petrograd). A fost un poet al „Epocii de argint” (o perioadă în poezia rusă de la începutul secolului XX), fondatorul Mișcării acmeiste (curent literar modernist în literatura rusă din zorii veacului trecut), un critic și un călător. În 1910, s-a căsătorit cu Anna Ahmatova și au avut un fiu, Lev Gumiliov, născut în 1912, devenit apoi zek al Gulagului și una din figurile marcante ale eurasianismului. Nikolai și Anna s-au separat în 1918. Susținător al monarhiei, Gumiliov nu a acceptat revoluția bolșevică. Cu toate acestea, a refuzat să emigreze convins fiind că nu va fi supus la represalii. A crezut că afirmarea deschisă și onestă a vederilor pro-monarhiste reprezintă cea mai bună apărare și că bunul său renume ar fi o garanție împotriva represiunii. O poziție care a funcționat bine în timpul prelegerilor și lecturilor sale, când auditoriul i-a acceptat „monarhismul” drept teatru sau bizarerie poetică.

Pe 3 august 1921, Gumiliov a fost arestat de Cheka sub acuzația de a fi participat la un complot anti-sovietic. După declasificarea documentelor acestui caz, s-a aflat că fusese învinuit de „omisiune de denunț” atunci când i-ar fi fost oferită calitatea de membru într-o organizație conspirativă a ofițerilor, invitație pe care oricum a refuzat-o ferm. În august, a fost executat prin împușcare de către un pluton pentru a fi participat la un complot contra-revoluționar (circulă diferite versiuni asupra detaliilor acestei presupuse participări). Membrii plutonului de execuție au declarat mai târziu că fuseseră impresionați de stăpânirea de sine pe care a arătat-o în fața ineluctabilei sorți. Numele i-a fost reabilitat abia în 1991...

Privesc experiența comunistă ca pe o mizerie a utopiei. Este și subtitlul unei cărți pe care am publicat-o în 1988 despre criza ideologiei marxiste în Europa de Est (a se vedea și traducerea apărută la Polirom în 1997). Soarta marxismului în acele țări este un subiect la fel de fascinant precum destinele supuse Marelui Experiment. Marxismul și-a pierdut dimensiunea emancipatoare originară și a devenit doar un instrument apologetic răsuflat. A fost hiper-simplificat, dar, la urma urmelor, Kołakowski avea dreptate: aceste eforturi fuseseră inspirate, într-o manieră extrem de mediată și convolută de Marx însuși. Așa cum știm, a existat cândva o mare revistă mensuală intelectuală, cu sediul la Londra, numită „Encounter”. Primii ei editori au fost Irving Kristol, Melvin Lasky și Stephen Spender. Mel Lasky a rămas editor până la dispariția revistei, în 1991. Se întâmplă să fi dat zilele trecute peste numărul din ianuarie 1981 care include lungul interviu al lui George Urban cu Leszek Kołakowski, intitulat „The Devil in History” (Diavolul în istorie) și o casetă de două pagini care conținea un fragment din introducerea la „The Main Currents of Marxism” (Principalele curente ale marxismului).

Fie-mi permis să citez aici câteva din acele cuvinte extrem de actuale și înțelepte tipărite cu litere îngroșate: „Sfântul Pavel nu a fost personal responsabil pentru Inchiziție și pentru Biserica Catolică la sfârșitul secolului XV, dar cercetătorul, creștin au ba, nu se poate mulțumi să observe cum creștinătatea a fost coruptă sau denaturată de conduita papilor și episcopilor nedemni; ar trebui mai degrabă să caute să afle ce anume din epistolele pauline a dat naștere, la timpul sorocit, unor acțiuni nevrednice și criminale. Atitudinea noastră în problema lui Marx și a marxismului ar trebui să fie aceeași, și, în acest sens, prezentul studiu nu reprezintă doar o evaluare istorică, ci o încercare de analiză a ciudatei sorți a unei idei care a încolțit în umanismul prometeic și a culminat în tirania monstruoasă a lui Stalin”. Acesta este imperativul metodologic și moral care ne inspiră pe Marius Stan și pe mine în eforturile noastre curente de a finaliza un volum despre Marx și mistica revoluției totale...

XS
SM
MD
LG