Linkuri accesibilitate

Într-o lume plină de contra-modele, este bine să ne amintim că au existat și există oameni care merită admirația noastră. Jurnalist de mare calibru, distins intelectual și respectat diplomat, întâiul ministru de Externe al unei Cehoslovacii devenită liberă și democratică prin revoluția de catifea din noiembrie 1989, Jiří Dienstbier a fost unul din campionii Primăverii de la Praga. A încetat din viață, în urmă cu cinci ani și câteva luni, pe 8 ianuarie 2011, la vârsta de 73 de ani.

Cu Vaclav Havel în 1989...

Cu Vaclav Havel în 1989...

Ca atâția colegi de generație, Dienstbier a crezut în posibilitatea socialismului cu chip uman, o strategie, ori mai exact spus, o viziune, o promisiune care în 1968 părea că are un viitor. Astăzi se poate zâmbi, se pot face ironii despre naivitatea acelei tentative de a sfida colosul birocratic. Atunci, însă, în acel an crucial, imaginația a fost câteva luni la putere (spre a relua un slogan al studenților francezi). Utopia concretă, a unei subiectivități renăscute, sfida ideologia unei totalități asfixiante.

Nu cred că greșesc dacă afirm că 1968 a fost într-un fel preludiul, la distanță de două decenii, al evenimentelor care au distrus sistemul comunist în 1989. „Care este diferența dintre Dubček și Gorbaciov?” suna o întrebare dintr-o glumă din perioada perestroikăi. „Niciuna, dar Gorbaciov n-a aflat-o încă”. Ori, în altă versiune, „douăzeci de ani”. În anii ’70, Antonín Liehm, ulterior fondatorul lui „Lettre Internationale”, fost director al revistei intelectualilor critici în timpul Primăverii de la Praga, „Literární Listy”, a publicat la Paris o carte de interviuri cu personalitățile de vârf ale acelui extraordinar moment. Prefața a fost scrisă de Jean-Paul Sartre care, poate cam prea târziu, a formulat perfect diferența dintre urmașii lui Lenin și idealiștii de la Praga: „Le socialisme qui venait du froid”. Într-adevăr, socialismul moscovit venea dinspre Siberia…

Intervenția trupelor Pactului de la Varșovia a pus capăt acelui experiment care i-a entuziasmat pe toți prietenii libertății, fie ei susținători ai stângii ori ai dreptei democratice. Alături de un Jiří Pelikán, Ivan Sviták, Pavel Kohout, Ludvík Vaculík și Václav Havel, Dienstbier a figurat pe listele negre aduse la Praga de vice-ministrul de externe sovietic Vasili Kuznețov, de fapt pro-consulul însărcinat cu macabra „normalizare”. Asemeni atâtor altor colegi și prieteni, el a refuzat minciunile debitate de quislingii în frunte cu Gustáv Husák, Miloš Jakeš și Vasiľ Biľak, a fost exclus din partidul comunist, și-a pierdut dreptul de semnătura.

Ca membru al Cartei 77, o asociație independentă de bărbați și femei uniți prin angajamentul lor transideologic în favoarea drepturilor omului, deci o expresie a unei societăți civile resuscitate, Dienstbier a dovedit curaj etic și imaginație istorică. La urma urmelor, câți erau cei care anticipau finalul unui sistem care părea veșnic? Cum scrie „The Economist” în omagiul adus acestui disident care a simbolizat umanitatea, urbanitatea și civilitatea discursului într-adevăr democratic: „Puțini își mai amintesc cât de lipsită de speranță părea această luptă. Războiul Rece atingea punctul său maxim. Era nevoie de un imens act de credință să consideri că Europa se va reuni, iar comunismul era sortit dispariției”. Meritul acestor disidenți a fost că nu s-au lăsat amăgiți de aparenta inexpugnabilitate a sistemului, au străpuns carcasa propagandistică și au sesizat cât de vulnerabilă era de fapt dominația nomenklaturii. Reluând o formulare a lui Walter Benjamin, am dedicat cartea mea „Reinventarea politicului” „tuturor celor care, cu speranță împotriva speranței, au făcut posibile revoluțiile din 1989”. Unul dintre acești oameni care au sperat cu disperare a fost cel căruia îi dedic aceste întristate rânduri.

Jiří Dienstbier nu s-a lăsat intimidat, nu a cedat tracasărilor necontenite, interogatoriilor și arestărilor. A creat un ziar samizdat „Lidové Noviny” care a fost una dintre principalele voci ale contraculturii disidente. Ziarul fondat de Dienstbier a continuat să apară până în ziua de astăzi și se bucură de o largă audiență. Experiența Cartei 77 a fost reluată în numeroase alte țări, inclusiv în rândurile cercurilor disidente din Tunisia.

L-am cunoscut pe Jiří Dienstbier la Chapel Hill, cred că era în 1999, la o conferință organizată la University of North Carolina de Centrul de Studii Ruse și Est-Europene. Erau prezenți istorici celebri, între care Konrad Jarausch și Michael Geyer. Din România a participat eminentul istoric Andrei Pippidi. Jiří Dienstbier a rostit prelegerea principală, o analiză a rolului ideilor în destrămarea sistemelor comuniste. Am stat apoi mult de vorbă cu el pe acest subiect. Am discutat despre destinul disidenților în lumea post-comunistă, despre atâtea metamorfoze nu o singură dată șocante, dar și despre campaniile imunde împotriva intelectualilor critici. Dar mai ales am vorbit despre mesajul nepieritor al conceptului disident al libertății, un concept pe care el l-a ilustrat cu o superbă, exemplară consecvență.

XS
SM
MD
LG