Linkuri accesibilitate

O sinteză a săptămînii politice românești.

Săracii politicieni! Săracii demnitari! Abia când îi cauţi la dosarele penale vezi cât de tare le-a ros sărăcia caracterul. Cât de mult au luptat cu sistemul să binemerite de la ţară, să devină şi ei prădători de frunte, să nu mai stea la coada statisticilor pentru un amărât de permis de conducere, că pot călca mulţimea cu şenilele şi fără. Cât de tare s-au străduit să poată ajunge asistaţi de lux, cu pensii asigurate prin legi speciale, să moţăie în fotolii la pupitrul de comandă, studiind foamea, setea şi furia la cobai. Doar au muncit atât de mult pentru primul milion furat! Ce ruşine le-a fost, la începuturile vieţii de animal politic, de sărăcia din declaraţiile de avere şi cât de tare s-au străduit să remedieze handicapul. Şi cu cât drag şi-au ascuns primul schelet în dulap!

Căci ce altceva decât sărăcia i-a împins pe şefii serviciului secret al Poliţiei să cotrobăie prin mărunţişul din buzunarul instituţiei ca să-şi îmbunătăţească viaţa? Şi-au cumpărat tobogane şi leagăne pentru parcul de distracţii, whisky şi cărţi legate în piele. Să-şi bea minţile, să se dea în leagăn, să nu mai simtă efectele devastatoare ale sărăciei. În documentele contabile spuneau că ne apără de terorişti sau că au lansat nu ştiu ce operaţiune secretă. Singura operaţiune secretă antiteroristă era desfacerea sticlei de tărie occidentală în biroul şefului. Se pare că şi ministrul Tobă le ţinea companie, citind din cărţile alea luxoase din care şi-a plagiat doctoratul. Şi nici nu i-a părăsit la greu: s-au reîntâlnit pe coridoarele Direcţiei anticorupţie, eroi principali ai aceluiaşi dosar penal şi ai aceloraşi cătuşe.

Dar sumele cheltuite pentru distracţii de poliţia Poliţiei nu puteau bucura decât nişte răcani sărăcani. Probabil că fiscul ar avea şi mai mari surprize dacă, inspectând aparatura de un miliard de euro a Serviciului Român de Informaţii, ar descoperi că agenţii secreţi au cheltuit banii cumpărându-şi bilete la Festivalul Enescu, pistoale cu apă, Cuminţenia Pământului şi un pachet de acţiuni la mall-ul din parcul IOR, abia deschis cu promoţii de tigăi pentru săracii din cartier.

Prin cam toate instituţiile statului foamea a declanşat o bulimie patologică, aspirator de fonduri bugetare şi europene care a schimbat vieţile tuturor, de la simplii găinari la hoţii de lux a căror culoare politică e cea a banilor. Pentru a face o analiză clinică a bolilor sărăciei ar trebui ca medicii de la Direcţia anticorupţie să cerceteze fondurile de protocol, bugetele speciale, registrul de achiziţii şi, nu în ultimul rând, declaraţiile de avere şi de interese ale demnitarilor. Vor afla de ce, în una dintre cele mai sărace ţări europene, investiţiile sunt aproape inexistente sau păguboase, iar bugetul este secătuit de cheltuielile de eradicare a sărăciei produsă parcă înadins de programele guvernamentale.

Lupta împotriva sărăciei începe din sediul partidelor şi din birourile directorale. Nu degeaba toate partidele au susţinut de-a lungul timpului programul social „Prima şpagă.” Cu toţii consideră că sărăcia este o boală socială care se vindecă doar cu injecţii de capital. Vorbesc despre sărăcie doar pentru a o pune în cârca altora. Sau pentru a o folosi ca pedală de acceleraţie electorală. La o adică, însă, sunt primii care agită apele, să ridice la suprafaţă fitoplanctonul defavorizaţilor şi asistaţilor pe votul cărora se bazează mereu. Tocmai de aceea, nu există abordări frontale ale sărăciei: a recunoaşte existenţa ei înseamnă, pentru unii, a accepta că sistemul actual nu este infailibil şi că ei înşişi sunt complici la deversarea toxinelor politice în bazinele electorale. Ei speră ca săracii să rămână captivii statisticilor, să nu evadeze în viaţa de toate zilele decât când merg la cabinele de vot. Dacă ies în stradă, îi amendează.

Pe de altă parte, a vorbi despre sărăcie în ţara care cheltuie zeci de milioane pe borduri roz le pare unora tezist, propagandist, mirosind a stânga internaţionalistă. Dar politicienii dau şi cu dreapta şi cu stânga, că au ce: bani, pumni sau principii politice. De cele mai multe ori sărăcia este, ca şi creşterea economică, un filon de aur pentru discursul politic. O sursă inepuizabilă de metafore, principii şi promisiuni. Alteori, sărăcia, aşa prăfuită şi jerpelită cum e ea, este muza perfectă pentru marile acte de corupţie sau pentru noile partide care susţin că doar îngenuncherea în faţa puterilor străine ne-a sărăcit şi că trebuie să ne recăpătăm demnitatea naţională delapidată şi deturnată de diverşi venetici în paradisurile fiscale. Din această hemoragia de vorbe se întrupează noua dreaptă naţionalistă care creşte într-o lună ca alţii în zece, din sărăcie şi din lipsa de perspective.

Uneori, iese la iveală că foamea endemică a politicienilor şi corupţia la nivel înalt au ridicat ştafeta sărăciei, că şi clasa de mijloc, ofilită şi îmbătrânită înainte de vreme, a început să semene cu portretul robot al săracului. Că medicii rezidenţi primesc circa 230 de euro pe lună. Mai mult cu vreo treizeci de euro decât profesorii debutanţi. Că facultăţile tehnice produc stocuri de ingineri pe care nu are cine-i angaja, nefolositori într-o societate orientată către consum şi emigrare. Că facultăţile umaniste investesc în producţia de căpşune din Spania. Că de şomaj nu te salvează decât foştii activişti comunişti din familie pe mâna cărora am lăsat statul. Cine nu are bătrâni securişti în familie, să-şi cumpere dacă vrea să parvină. Aceştia au, în continuare, o valoare de piaţă considerabilă şi controlează administraţia băncilor, presa ori instituţiile statului, mereu la conducere că nu degeaba au făcut şcoala de partid şi au învăţat să ducă clasa muncitoare în paradis. Mulţi dintre ei sunt administratori pe scena politică, ridicând şi coborând decorurile, suflând rolurile şi deschizând trape ca să evacueze personajele incomode. Organizează şcoli de vară cu discipoli care învaţă direct de la sursă cum să mintă frumos electoratul. Unii promit dublarea salariilor, alţii majorări considerabile, ba chiar zeci de mii de euro românilor care revin acasă. Cumva au ajuns să mângâie piatra seacă a economiei, transformând-o în lingou de aur. Au descoperit că pot tipări în neştire bani imaginari pentru un public imaginar.

Unii oameni de bine se mulţumesc cu jocurile de umbre de pe cortinele de fum ale politicienilor. Le poartă statuile în cârcă şi-i tămâiază pe la toate răscrucile. Alţii, mai curioşi, ar vrea să vadă cum arată vrăjitorii din Oz însă aceştia şi-au lipit o mască pe figură ca să zâmbească şi-n somn, să se simtă electoratul în siguranţă. Nu mai desprinzi fericirea de pe obrajii lor nici cu şpaclul. Uneori afli din comunicatele Direcţiei anticorupţie sau ale Parchetului general ce e în mintea politicienilor care îţi fac gesturi largi şi cumva deocheate din pragul partidului, doar-doar le vei trece pragul să împărţiţi sărăcia frăţeşte: unii au primit mită să promoveze legi sau indivizi în funcţii-cheie, alţii au devenit dependenţi de mierea bugetară şi fac crize de hipoglicemie dacă nu se duc la shopping cu banii de protocol.

Campaniile electorale ar fi trebuit să-i imunizeze pe oamenii de rând împotriva discursurilor despre sărăcie. Mai ales că mulţi politicieni s-au îmbogăţit invocând-o. Sărăcia a devenit pentru ei doar o figură de stil, o ameninţare voalată cu care speră să adune voturile speriaţilor. Şi pentru că nu mai au voie, conform legii, să-şi omenească potenţialii votanţi cu găleţi şi fulare, iar finanţatorii îşi fac bilanţul contabil la DNA, politicienii împrumută bani din bugetul anilor viitori: în loc să lase sărăcia trecutului, ei o amână, o lasă să se maturizeze, să se închege la orizont. Să o poată scoate în lume şi la alegerile vitoare.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG