Linkuri accesibilitate

Discuțiile despre anticomunism și antifascism sunt mai actuale decât oricând, și nu doar în România. Aici însă lucrurile sunt poate mai complicate, întrucât în ultimele sale decenii de existență comunismul s-a îngemănat cu un fascism atent camuflat, însă nu mai puțin real. Sigur, la televiziune era programat filmul propagandistic al lui Eugen Mandric, „Împotriva întunericului verde”, iar Manole Marcus regiza „Actorul și sălbaticii” (pe un scenariu al romancierului ideolog Titus Popovici, membru al CC al PCR și dacolatru cu voie de la partid), Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR scotea volume despre fascismul contemporan. Dar exact la acel institut se formase o pepinieră de admiratori ai lui Iosif Constantin Drăgan care, luptând - spuneau ei - împotriva cominternismului, plăsmuiau o ideologie nu mai puțin intolerantă decât stalinismul de tristă memorie. Un bombastic naționalism instrumentalizat, desfigurat și manipulativ era pus în mișcare spre a justifica excesele cele mai năucitoare ale cultului „Conducătorului” care, vorba lui Adrian Păunescu, „știa că sufletele noastre nu-s niște vămi pustii”.

În același timp, ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii și obsesii ale extremei drepte, se constituia într-un sincretism sui generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist. Aceste lucruri au fost notate de Monica Lovinescu încă din anii ’70. Atacurile furibunde ale grupării E. Barbu - C. V. Tudor - Artur Silvestri - M. Ungheanu împotriva cărților Ilenei Vrancea proveneau tocmai din alergia facțiunii xenofobe din lumea scriitorilor în raport cu o serie de analize care demonstrau convertirea comunismului în fascism. Mai mult, miza era recuperarea unei linii de gândire din anii interbelici care se opunea în chip egal celor două totalitarisme.

De fapt, era vorba de conexiuni și afinități mai vechi între comunism și fascism. Mișcări transformiste, obsedate de necesitatea de a îndeplini „imperativul epocii” (ori, altfel spus, „porunca vremii”), ambele formule revoluționare detestau valorile burghez-liberale, tradiția Rațiunii în sensul ei pro-european, deschis, critic. Comuniștii și fasciștii erau orbiți de chemarea apocaliptică a unei rupturi absolute cu vechea ordine. Demonismul nihilist făcea parte din codul genetic al ambelor mișcări. De aici și atacurile împotriva junimismului și lovinescianismului, anti-parlamentarismul visceral și anti-intelectualismul lor frenetic. Pentru Monica Lovinescu aceste lucruri erau limpezi, cum limpezi erau ele și pentru un N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Negrici, Z. Ornea, Valeriu Cristea, G. Dimisianu și alți exponenți ai direcției raționalist-moderniste din Uniunea Scriitorilor.

Dictatura pornise pe o cale pe care o descria foarte precis Norman Manea în volumul său „Plicuri și portrete” (Polirom, 2004): „Regimul evolua spre o otrăvită tocăniță național-socialistă, în premisă bizantină”. Trecutul stalinist era repudiat doar în măsura în care putea fi denunțat ca „opera veneticilor”. Monica Lovinescu a explorat ceea ce ea numea „înmănuncherea dintre fascism și comunism” în numeroase texte de dinainte și de după 1989. Multe dintre aceste eseuri pot fi citite în antologia pe care am alcătuit-o din opera sa, intitulată „Etica neuitării” (Humanitas, 2008). Monica Lovinescu a accentuat faptul că fascismul conținea indelebile propensiuni de stânga, că nu putea fi automat clasificat ca fiind de dreapta, că era vorba de o mișcare revoluționară, nu de una „reacționară” cum afirmau comuniștii. Atunci când pleda pentru o focalizare pe analiza ultimelor patru decenii și jumătate, gânditoarea nu înțelegea o diminuare a intensității critice la adresa fascismului. Defascizarea nu putea, nu poate fi separată, de decomunizare (și invers). Dar ar fi o eroare istorică, sociologică și psihologică să uităm că vreme de 45 de ani România a suferit efectele modelului comunist de impunere a utopiei colectiviste. Rana este departe de a se fi închis, cum deschisă rămâne și rana Holocaustului. Anticomunismul nu este o ideologie omogenă, cum nu este nici antifascismul. Important este să vedem legitimitatea anticomunismului liberal care, asemeni antifascismului liberal, reprezintă fundamentul vital al unei democrații care recuză și refuză amnezia. Știu, există unii care s-au plictisit, au obosit, privesc anticomunismul ca pe un capriciu, un moft, ori chiar mai grav, o „sinecură”. Nu despre ei este vorba aici, ci despre cei care vor să trateze aceste lucruri cu indispensabilă gravitate, deci cei care nu abandonează, ci, dimpotrivă, cultivă imperativul solidarității anamnestice, al empatiei pentru victime.

XS
SM
MD
LG