Linkuri accesibilitate

Nikolai Buharin în aprilie 1920

Nikolai Buharin în aprilie 1920

Cândva prieten apropriat și susținător al lui Stalin, înlăturat în 1929 sub acuzația de „deviaționism de dreapta” și reprimit în Comitetul Central în 1934, Nikolai Buharin fusese descris de către Lenin în „Testamentul” său drept „copilul favorit” al partidului. El se plecase în fața supremației lui Stalin și fusese de fapt unul din autorii Constituției staliniste din 1936. În același an, Buharin a călătorit la Paris spre a recupera Arhiva Marx-Engels de la social-democrații germani aflați în exil. Și în pofida avertismentelor vechilor săi prieteni (printre ei, veteranii menșevici Fiodor Dan și Boris Nicolaevski) cum că la înapoiere va fi arestat, Buharin a refuzat să rămână peste hotare.

A fost închis după faimoasa ședință plenară a Comitetului Central din 1937, atunci când Stalin și-a clarificat teoria cu privire la ascuțirea luptei de clasă în timp ce URSS se îndrepta spre socialism. Buharin a fost obligat să mărturisească public niște acuzații suprarealiste. Cu toate acestea, el a refuzat să admită că ar fi participat la un complot menit a duce la arestarea lui Lenin in 1918. Excepționalul biograf al lui Stalin, Robert C. Tucker, descrie cel mai bine postura contradictorie a lui Buharin: „El a pledat vinovat pentru «suma totală a crimelor comise de către această organizație contra-revoluționară», dar după care a sugerat nu doar că nu a luat parte la, ci și că nu a avut cunoștință de «niciun act particular» presupus de o astfel de implicare.”

În timpul ultimelor zile ale procesului său, Buharin i-a scris lui Stalin o scrisoare. În aceasta, el reclama „relația personală” cu liderul sovietic, reafirmându-și de fapt credința statornică în viziunea utopiei sociale a partidului și în cauza revoluționară bolșevică. În plus, această dragoste pentru partid s-a transformat într-o dorință aproape nevrotică de a-l reasigura pe Stalin de dedicarea sa fermă față de liderul infailibil. Acest document (pe care Stalin l-a păstrat în sertarul său personal până la moartea sa, în martie 1953) stă mărturie pentru fundația mistică a sistemului bolșevic de convingeri și reverberațiile acesteia în relațiile interpersonale din interiorul elitei la vârf a partidului. Merită prin urmare citat un pasaj mai lung din scrisoarea lui Buharin:

„Este probabil ultima scrisoare pe care ți-o voi scrie înainte de moartea mea. Este și motivul pentru care, deși mă aflu în închisoare, îți cer să-mi permiți să scriu această epistolă fără a recurge la stilul oficial [ofitsial'shchina], cu atât mai mult cu cât îți scriu în singurătate: simplul fapt al existenței sau inexistenței sale va rămâne exclusiv în mâinile tale. Am ajuns la ultima pagină a dramei mele și probabil la ultima a vieții mele reale. Mă chinuie cumplit faptul de a trebui să pun mâna pe condei și hârtie - în timp ce scriu aceste rânduri, mă înfior din cap până în picioare din pricina acestei tăceri și dintr-o mie de emoții care se agită în mine, și abia mă pot controla. Dar tocmai pentru că mi-a mai rămas atât de puțin timp, doresc să-mi iau rămas bun de la tine anticipat, înainte de a fi prea târziu, înainte ca mâna mea să se oprească din scris, înainte ca ochii să mi se închidă, în vreme ce creierul meu, cumva, încă mai funcționează. [...] Aflându-mă pe marginea prăpastiei, de unde nu mai există întoarcere, îți spun pe cuvântul meu de onoare, în vreme ce îmi aștept sfârșitul, că sunt nevinovat de acele crime pe care le-am admis în timpul anchetei. [...] Așa că la Plenară am rostit adevărul și nimic altceva decât adevărul, dar nimeni nu m-a crezut. Și iată-mă aici rostind adevărul absolut: în toți acești ani care au trecut, am urmat cu onestitate și sincer linia partidului și am învățat să te prețuiesc și iubesc cu înțelepciune. [...] Există ceva măreț și îndrăzneț legat de ideea politică a unei epurări generale. Este a) legat de situația antebelică și b) înrudit cu tranziția spre democrație. Această epurare a cuprins 1) vinovații; 2) persoanele bănuite; și 3) persoanele potențial a fi bănuite. Acțiunea nu ar fi putut fi dirijată fără tine. Unii sunt anihilați într-un fel, alții într-alt fel, iar al treilea grup încă în alt fel. [...] Pentru numele lui Dumnezeu, nu te gândi că mă lansez aici în reproșuri, nici măcar în forul meu interior. Nu m-am născut ieri. Știu mult prea bine că marile planuri, marile idei și marile interese au prioritate față de orice, și mai știu că ar fi păcat să așez chestiunea propriei mele persoane deopotrivă cu sarcinile universal-istorice care stau, înainte de toate, pe umerii tăi. Dar se întâmplă că tocmai aici îmi resimt cea mai adâncă agonie și mă găsesc stând în fața conducătorului, chinuitor paradox. [...] Capul îmi este amețit de confuzie și simt nevoia de a răcni cât pot de tare. Îmi vine să mă izbesc cu țeasta de zid: de vreme ce, în acest caz, am devenit cauza morții altora. Ce ar trebui să fac? Ce ar trebui să fac? Oh, Doamne, de-ar fi existat măcar un mijloc care ți-ar fi înlesnit ție să-mi vezi sufletul jupuit și secerat! Dacă doar ai vedea cât de atașat îți sunt ție, trup și suflet. [...] Ei bine, ajunge cu „psihologia” - iartă-mă. Niciun înger nu va apărea acum să-i smulgă lui Avraam sabia din mână. Destinul meu inevitabil trebuie împlinit... Iosif Vissarionovici! Prin mine ai pierdut unul dintre cei mai destoinici generali, unul care îți este cu adevărat devotat..., dar mă pregătesc mental să părăsesc această vale a plângerii și nu există în mine nimic față de voi toți, față de partid și cauză, în afara unei enorme și fără margini iubiri. Fac tot ceea ce este omenește posibil și imposibil. [...] Ți-am scris despre toate astea. Am pus punctul pe „i” în întregime. Am făcut toate astea anticipat, de vreme ce nu am nicio idee în ce stare mă voi afla mâine și poimâine, etc. [...] Fiind un neurastenic voi simți probabil o asemenea apatie universală încât nu voi fi în stare nici măcar să-mi mișc degetul. Dar acum, în pofida unei dureri de cap și cu lacrimi în ochi, scriu. Conștiința mea este curată acum în fața ta, Koba. Îți cer pentru ultima dată iertarea (doar în inima ta, nu altfel). Și pentru asta te îmbrățișez în gând. Adio pentru totdeauna și amintește-ți cu îngăduință de nefericitul tău. N. Buharin”

Scrisoarea lui Buharin poate fi luată de bună sau privită cu rezervă. El încerca în mod evident să-și salveze tânăra soție și copilul; în acest sens, scrisoarea a fost o ultimă încercare disperată. Un asemenea argument nu explică, în orice caz, exaltarea din text. Buharin a murit ca un adevărat credincios dedicat înfăptuirii utopiei bolșevice.

XS
SM
MD
LG