Linkuri accesibilitate

Istoria PCR este una a stalinismului niciodată abandonat. Nu a existat revizionism marxist de tip Imre Nagy sau Dubcek. Maximum de opozitie coagulată în interiorul PCR a fost, în cel mai bun caz, ori nici măcar atât, un gorbaciovism jenat. Pe 11 martie 1989, un grup de șase veterani ai PCR îi adresa lui Ceaușescu o scrisoare deschisă. Între ei, doi foști secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu și Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, RFE, Vocea Americii.

Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba de o acțiune fracționistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceaușescu și de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic declanșat de Gorbaciov. Cei șase continuau să facă elogiul Securității (o instituție, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluționare ale poporului”) și nu scoteau o vorbă despre autentica disidență simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu. Interviul lui Mircea Dinescu din Liberation mergea mult mai departe decât propunerile celor șase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepțional editorial din AGORA, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite și era distribuită ilegal în țară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepțiile cancelariilor occidentale privitoare la șansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acțiunile lui Brucan, Bârlădeanu și Corneliu Mănescu decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei șase nu au fost însă disidenți. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Simecka, Jelev, scriind favorabil despre misiunea originară a poliției secrete.

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil să articuleze resurecția societății civile și necesitatea pluralismului politic și economic. Era vorba de o serie de revendicări minimaliste iar nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferită de linia tradițională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura parazitic–profitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat gestul celor șase: ei au fost prigoniți, anchetați, ținuți sub arest. Șeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Executiv, Ceaușescu s-a dezlănțuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „trădătorilor” (nu mai puțin isterică a fost Elena Ceaușescu). Niciunul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schițat un cât de timid gest de solidaritate cu foștii „tovarăși”. Pedepsirea fracționiștilor a fost susținută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către șeful Securității, generalul Iulian Vlad. S-a probat că nici măcar acești birocrați staliniști nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor șase a fost că nu a reușit să atragă adeziunea unor activiști mai tineri, din cercul nomenclaturiștilor dezamăgiți de Ceaușescu și favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de Interne și președinte al UGSR, cândva un protejat al lui Ceaușescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunțat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoților săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost șef al Direcției de Informații Externe și ministru al Turismului, mazilit după fuga generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deși există informații că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor șase și a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti

În concluzie, a fost vorba de constituirea unui grup fracționist doritor să-l debarce pe Ceaușescu și să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea” epocii Dej. Cu excepția lui Grigore Răceanu (exclus din PMR și arestat după 1958), toți semnatarii fuseseră implicați în fărădelegile perioadei Dej. Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparație însă cu megalomanul Ceaușescu (Ubuescu, cum i se spunea), erau măcar raționali și cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice și programului de înfometare a populației prin renunțarea la obsesiile acceleriste legate de creșterea aberantă a ratei de acumulare. Expresie a disperării Vechii Gărzi a partidului, Scrisoarea celor Șase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de așteptare care avea să conteze în momentul prăbușirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai generației comuniste, culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim și criminal.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG