Linkuri accesibilitate

Acum un sfert de secol, în dimineaţa zilei de 19 august 1991, avea loc faimosul puci al ГКЧП – mâinile tremurând încontinuu ale lui Ghennadi Ianaev, în timp ce înaltul funcţionar de stat îşi citea adresarea către poporul sovietic, spuneau mai mult decât cuvintele alocuţiunii. Ce-ar fi fost dacă lucrurile luau o altă turnură, nu-i greu de închipuit – Rusia lui Vladimir Putin de prin 2000 încoace, iar mai recent şi Turcia lui Recep Tayyip Erdogan oferă câteva răspunsuri posibile.

Cât despre intelectualitatea noastră, nu pot să nu mă întreb cum ar fi rezistat presiunii, dar şi coruperii (URSS a ştiut perfect să ducă ceea ce s-a numit «политика кнута и пряника»). În cele ce urmează, vă propun un mic fragment dintr-un amplu interviu realizat de Vasile Ernu, în care încerc să schiţez un posibil bilanţ al acestor 25 de ani de independenţă.

* * * * * * *

  • O temă interesantă ar fi legătură literaturii de limbă română din Moldova cu cea din România? Ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu această legătură? Cum a evoluat ea?
  • Hai să nu le luăm pâinea de la gură istoricilor literari cu ample sinteze – voi aminti doar că unii autori basarabeni (G. Meniuc, B. Istru) debutau în perioada interbelică în reviste bucureştene, să zicem, pe când autori bucureşteni (Al. Robot) sau ieşeni (Liviu Deleanu) se mutau cu traiul & cu scrisul la Chişinău, cu consecinţe fatale şi pentru viaţă, şi pentru literatură. În primul deceniu de după război, proletcultismul nivela totul sub şenilele sale, literatura arătând mai degrabă a poligon. Abia în anii ’60, generaţia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana ş.a. readucea firescul în poezie, „dublată” (cu câţiva ani întârziere) la noi de generaţia lui Gr. Vieru, L. Damian, I. Vatamanu, An. Codru ş.a. (Aş vorbi chiar de efectul vaselor comunicante, precizând totuşi că nivelul… Dâmboviţei era superior celui al Bâcului.) Este perioada în care, în capitala RSS Moldoveneşti, se vindea carte românească în librăriile „Drujba”, când se putea abona reviste româneşti – nu avea să dureze mult: după 1968, când România a refuzat să participe la înăbuşirea „Primăverii pragheze”, şurubul s-a strâns (nu tu presă în chioşcuri, nu tu carte românească în librării). Deja generaţia lui Dabija, L. Lari a trebuit să-i citească pe congenerii lor români „pe sub masă” (…şi cu mare întârziere, din câte se vede judecând după scrisul lor). Totodată, îmi vine greu să mi-i imaginez pe scriitorii de la Bucureşti, Cluj sau Iaşi citindu-i pe confraţii moldoveni – sigur, cu câteva excepţii notabile (Gr. Vieru apărea în prestigioasa colecţie „Cele mai frumoase poezii”; Ion Druţă, în „Romanul secolului XX”) –, la câtă literatură bună se scria şi se traducea în Ţară. Sigur, a existat şi acea „descindere”, ca să nu-i zic… „descălecare”, a lui Nichita Stănescu la Chişinău, în 1976, acum privită de unii ca un soi de „mit fondator”, dar în mare lucrurile au mers oarecum în paralel (şi chiar, uneori, în sensuri opuse, căci pe când postmodernismul bătea la uşa literelor române, la noi revenea în forţă paşoptismul & sămănătorismul). Noroc totuşi că paralelele se mai şi intersecteze din când în când, în cazul nostru – la începutul anilor ’90.
  • După 90, odată cu câştigarea independenţei, cum au evaluat lucrurile în acest sens? Am avut surprize? Au apărut romane de sertar? Ce s-a întâmplat cu lume literară şi culturală după căderea comunismului? Cum vezi evoluţia ei azi?
  • Înainte să vorbim despre „surprizele” & romanele de sertar, se cuvine să amintim de cele patru cărţi date la cuţit, Descântece de alb şi negru de Dumitru Matcovschi, Săgeţi de Petru Cărare, Temerea de obişnuinţă de Mihail Ion Ciutotaru şi De pe două maluri de război de Ion Vatamanu, între 1969 şi 1977. La fel, de „linşarea” lui Vasile Vasilache la apariţie romanului Povestea cu cocoşul roşu, doi temuţi critici „de direcţie” (a partidului, se-nţelege), I. Racul şi V. Senic (ultimul va ajunge să scrie, deja după ’91, Imnul de Stat al Republicii Moldoveneşti Nistrene!), semnând în revista Comunistul un articol intitulat chiar aşa: „Cu povestea nu se glumeşte!”, după care autorul nostru nu a mai putut publica nimic timp de 18 ani. Cu toate acestea, am avut parte de câteva scrieri de sertar, romanulViaţa şi moartea nefericitului Filimon de Vladimir Beşleagă, jurnalul lui Alexei Marinat Eu şi lumea, jurnalul postum al lui Nicolai Costenco Povestea vulturului (ierte-mi-se că nu le pomenesc pe toate, oricât de numărate pe degetele unei mâini ar fi) – nu-i mai puţin adevărat însă că există şi autori care şi-au anti-datat anumite texte, revendicându-şi încă de pe băncile şcolii o „disidenţă” poetică bine adusă din condei. N-aş putea zice că aceste scrieri de sertar au redimensionat peisajul literar din R. Moldova, dar faptul că ele există certifică o oarece „rezistenţă prin cultură”, cât o fi fiind. Cât despre perioada ce-a urmat căderii comunismului, voi porni de la un fapt banal, ca să ilustrez reaşezarea breslei: în 1989-1990, toată lumea de la noi umbla năucă să-şi schimbe caracterele de la maşinile de scris, înlocuind literele chirilice cu cele nici măcar nu româneşti, latine (de cele mai multe ori, semnele diacritice de la Ă, Â, Î, Ţ, Ş se făceau de mână). Simplificând lucrurile, se poate vorbi despre trei categorii de scriitori – primii au continuat să scrie cu caractere chirilice (sunt „monştrii sacri” ai realismului socialist); alţii şi-au schimbat literele, doar că dispunându-le la fel ca la maşinile de dactilografiat cu chirilice (dacă înainte de ’91 l-au proslăvit pe Lenin, acum îl cântau pe Ştefan cel Mare cam cu aceleaşi cuvinte; anume dintre aceşti internaţionalişti patentaţi s-au recrutat cei mai zeloşi naţionalişti); în fine, ultimii (care vor ajunge curând primii, în ale scrisului şi nu numai) şi-au reaşezat literele conform ordinii româneşti (ulterior, le va veni cu atât mai uşor să treacă la computere!), sincronizându-se din mers cu ultimul val (mă refer în special la generaţia ’80, dar şi la alţi câţiva predecesori). Dacă eliminăm din ecuaţie grafomanii, aş vorbi de câteva viteze cu care cele trei generaţii active la momentul 1989-1991 s-au integrat în procesul literar din Ţară (de la „incluziunea numerică” la „cea estetică”, ca să preiau o formulă inspirată) – Vasile Vasilache (1926-2008), mai puţin Aureliu Busuioc (1928-2012) sau Vladimir Beşleagă (n. 1931), din generaţia formată în interbelic, prezenţi doar cu texte aparte în presa literară, şi-au văzut unele titluri reeditate cu grafie latină, la edituri mai mult sau mai puţin importante din România; hai să numim acest proces aruncarea unei priviri în oglinda retrovizoare. Vin apoi la rând generaţiile ’60-’70, cu modelele lor „Dacia” (la care unii au trecut direct de pe… „Volga” sau „Pobeda”!), în mare parte generaţii de sacrificiu (dar care totuşi reuşeau performanţa de a fi readus în literatura moldovenească, chit că încă sovietică, eticul & esteticul). Consideraţi aproape nişte „scriitori naţionali” & semizei în Basarabia anilor ’89-’91, majoritatea figurilor marcante ale „momentului 89” (Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă ş.a.) se pomenesc peste noapte într-o zonă periferică a literaturii române contemporane (Ion Simuţ vorbeşte chiar despre „a cincia roată la căruţă”!); nu-i de mirare aşadar că unii dintre aceştia se vor aruncă în braţele partidelor naţionaliste, discursul lor fiind mai degrabă unul etnic & moralizator. Vin la rând 80-iştii, eminamente generaţia sincronizării, autori care intră în mai toate antologiile de poezie românească, din ţară şi din străinătate, urmaţi îndeaproape de 90-iştii Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, ş.a., plutonul încheindu-l mai tinerii „douămiişti” debutând direct la edituri româneşti (Diana Iepure, Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov ş.a.). La ora aceasta, se poate vorbi de o reaşezare a reliefului cultural, doar că nu pe „axa Prut”, ci în funcţie de „liniile de forţă” ale literelor române de pretutindeni.
XS
SM
MD
LG