Linkuri accesibilitate

Reflecțiile despre arta cinematografică ale unui realizator de geniu.

Un creator de geniu, dublat de o conştiinţă artistică pe măsură, Andrei Tarkovski (1932 – 1986) a lăsat moştenire nu doar o operă cinematografică singulară, ci şi un foarte consistent jurnal, apărut în 2015 la Ed. Nemira, sub titlul Sculptând în timp. La trei decenii de la stingerea marelui regizor, valoarea sa testamentară e incontestabilă.

„S-a născut un nou principiu estetic. Acest principiu constă în faptul că, pentru prima dată în istoria artei, pentru prima dată în istoria culturii, omul a găsit metoda de a fixa timpul în mod direct. (…) Omul a primit o matriţă a timpului real”, scrie Andrei Tarkovski despre naşterea cinematografiei, după care ţine să-şi precizeze propria artă: „Tocmai de aceea în interiorul procesului de filmare eu urmăresc trecerea timpului în cadru, încercând să o reproduc şi să o fixez cu precizie. Iar montajul uneşte cadrele deja umplute cu timp, organizând organismul viu şi integru al filmului, în ale cărui vase de sânge pulsează timpul tensiunii ritmice diferite care îi asigură viaţa”.

Preţ de nouă capitole, regizorul, care s-a „considerat mereu mai degrabă poet decât cineast”, vorbeşte despre „esenţa muncii autorului în film”, pornind de la propria sa experienţă (numeroase pagini consacrate procesului de turnare a unor pelicule cum ar fi Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul), cu referire însă la marile modele: Bunuel, Bergman, Bresson, Kurosava ş.a. Şi această intuiţie că „un proiect artistic adevărat este întotdeauna dureros pentru artist şi aproape periculos pentru viaţa lui”, adeverită prin însuşi destinul regizorului, care se stinge la doar 54 de ani de chiar boala „de care s-a salvat Aleksandr” din Sacrificiul.

Dacă ar fi să rezum într-o frază întreg demersul tarkovskian, aceasta ar suna aşa: „În filmele adevărate, spectatorul nu este spectator, cât martor”. Mărturisesc aşa este!

22 august ’16

XS
SM
MD
LG