Linkuri accesibilitate

Nikolai Ivanovici Ejov, supranumit piticul sângeros, a fost executantul docil, de o morbidă eficiență birocratică, al ordinelor lui Stalin în anii Marii Terori. Succesorul lui Genrih Iagoda (executat în 1938), Ejov a fost lichidat în 1940 sub acuzații nu mai puțin suprarealiste decât cele formulate în cadrul anchetelor pe care le condusese el însuși. Biroul lui Stalin a fost în toți acei ani o veritabilă bucătărie a canibalului (spre a relua titlul unei faimoase cărți din anii ’70 de André Glucksmann).

Citeam în Times Literary Supplement, numărul din 10 septembrie 2010, un interesant articol scris de Robert Chandler, traducătorul lui Vasili Grossman în engleză. Intitulat „Used Bullets: The Story of Nikolai Yezhov’s Adopted Daughter”, textul se referea la o povestire a autorului romanului „Viață și destin”, intitulată „Mama”. Scrisă în 1960, povestirea a circulat în samizdat și a fost publicată abia în perioada Gorbaciov. Cu maximă finețe psihologică și cu o impresionantă cunoaștere a detaliilor vieții politice și literare din Rusia stalinistă, Chandler examina destinul tragic al fiicei adoptive a cuplului Nikolai Ejov-Evghenia Solomonovna Ejova, cea care, la mijlocul anilor ’30 avea un „salon literar” frecventat de numeroase celebrități, între care Mihail Șolohov, Mihail Kolțov, Solomon Mikhoels și Isaac Babel (despre fiecare s-ar putea scrie, de fapt s-au și scris, volume întregi: Șolohov a supraviețuit, Babel și Kolțov au fost condamnați la moarte și executați ca spioni în 1940, Mikhoels a fost asasinat în 1948 din ordinul lui Stalin). A fost, într-adevăr, un salon blestemat. De altfel, Babel avusese la un moment dat o relație intimă cu Evghenia, în perioada în care aceasta lucra la Ambasada sovietică din Berlin (în 1932, înainte de căsătoria cu Ejov). Fiica adoptată, Natalia, avea să devină personajul central al povestirii lui Grossman.

În momentul în care Ejov a realizat iminentul final al carierei sale de polițist-șef al dictaturii staliniste (deci și certitudinea suprimării sale fizice), el a decis să divorțeze de Evghenia, sperând că acest lucru ar putea să o salveze. Spera, de asemenea, ca Natalia (devenită Nadejda în proza lui Grossman) să scape de prigoană. Lucrurile s-au precipitat, Evghenia s-a internat în spital, unde s-a sinucis, la 34 de ani, luând o supradoză de somnifere (oferite de fostul ei soț). Am scris la un moment dat despre sinuciderile din înalta nomenclatură comunistă, aveam să citesc apoi eseul din TLS care adăuga un nou caz pe lista celor care au decis să-și ia viața pentru a nu ajunge în camerele de tortură ale regimului comunist. Natalia fusese adoptată, dar se pare că era în realitate fie fiica lui Ejov, fie a Evgheniei. Oricum, ea a avut o relație de o imensă căldură cu cel mai detestat om din URSS (perioada cât a condus NKVD-ul a intrat în istorie sub numele de ejovscina). Pentru Natalia, Ejov era un părinte tandru, omul care o răsfăța și o mângâia, cu care juca de-a v-ați ascunselea. Într-un asemenea joc avea Natalia să ajungă în biroul personal al lui Ejov și să găsească într-un sertar un album cu fotografii de copii morți. Șocată, a alergat spre tatăl său, uitându-se în ochii săi. Șocul s-a transformat în spaimă. S-a aruncat în brațele dădacei care nu a știut să spună vreodată ce anume provocase acest moment îngrozitor. Scena apare în povestirea lui Grossman, unde dădaca îi răspunde lui Ejov că nu se știe ce-a putut să o panicheze atât de puternic: „Dumnezeu știe, este doar un copil”. Probabil că văzuse în ochii comisarului poporului pentru afacerile interne abisul dezumanizării absolute.

Când NKVD-ul l-a arestat pe Nikolai Ejov în aprilie 1939, în sertarul biroului său s-au găsit patru gloanțe de revolver înfășurate în hârtie pe care era scris de mână cu creionul: Zinoviev, Kamenev, Smirnov. Ivan Smirnov, unul dintre veteranii bolșevici care îl susținuseră pe Troțki în lupta cu Stalin, nu murise din prima împușcătură. Natalia a fost trimisă la un orfelinat, i s-a schimbat numele, a reușit să studieze acordeonul la o școală de muzică. A trăit mult timp în regiunea Kolyma, mega-lagărul de muncă forțată. Nu s-a măritat, dar a avut o fiică și mai mulți nepoți. Începând din anii ’60, a încercat pe toate căile reabilitarea tatălui ei în care n-a văzut decât o victimă a carnagiului organizat de Stalin. Grossman nu s-a întâlnit niciodată cu Natalia, dar a avut informații despre ea de la Zinaida Ordjonikidze, văduva înaltului demnitar bolșevic Sergo Ordjonikidze care s-a sinucis (din nou capitolul sinucideri!) în 1937. Nici în timpul lui Hrușciov, nici în era Gorbaciov și nici după aceea, Natalia nu a avut câștig de cauză. Pentru ea, Ejov a fost o victimă, un simplu instrument al adevăratului super-păpușar. Pentru milioane de oameni, a fost arhitectul celei mai înfiorătoare perioade de teroare cunoscută vreodată. Anul 1937 a fost anul triumfului lui Ejov peste piramida de cadavre născută nu din imaginația unui Vereşceaghin, ci din obsesiile paranoice ale lui Stalin, teoreticianul războiului social, al „ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism”. Nu este nimic de reabilitat în raport cu acest monstru, un veritabil, sinistru sociopat. Natalia trăiește în lumea amintirilor ei însângerate, în universul umbrelor tremurânde, al acelor ecouri surde despre care Grossman scria că „au fost repetate de multe ori și se sting acum în ceață”.

PS: Într-un număr New York Times din 20 septembrie 2010, necrologul văduvei lui Isaac Babel, Antonina Pirojkova, care a încetat din viață la 101 ani, în casa ei din Sarasota, Florida (s-a stabilit în SUA la mijlocul anilor ’90, alături de nepotul ei și de familia acestuia). În 1938, l-a însoțit la Lubianka pe autorul „Armatei de cavalerie”, s-au sărutat, iar ultimele lui cuvinte înainte de despărțirea finală au fost: „Ne vom revedea într-o bună zi”. Din acea clipă, viața care avea să devină în doi ani a văduvei lui Babel a fost dedicată salvării memoriei și operei acestui genial scriitor...

XS
SM
MD
LG