Linkuri accesibilitate

„Prelucrările” au făcut parte din mecanismele de supraveghere și persecuție ale regimurilor comuniste. Cuvântul, evident împrumutat din experiența bolșevică, este echivoc și greu inteligibil. „Prelucrarea” unui document de partid era de fapt un ritual bazat pe adeziuni entuziaste și culpabilizări isterice ale presupușilor „deviatori”.

Apărut în urmă cu zece ani, în 2006, la Polirom, volumul Reconstituiri necesare, îngrijit de regretata Mihaela Cristea, este bazat pe stenograma ședinței din 27 iunie a Uniunilor de Creație din România. Se prelucra cu acel prilej eliminarea din conducerea partidului a grupului Ana Pauker–Vasile Luca–Teohari Georgescu, moment capital pentru afirmarea lui Gheorghiu-Dej drept liderul stalinist absolut în România. În numele clasei muncitoare, se organiza de fapt o masivă vânătoare de vrăjitoare menită să construiască o stare generalizată de angoasă și suspiciune. „Dușmanul de clasă” trebuia demascat și eliminat. Nimic nu era mai periculos decât „împăciuitorismul”, păcat mic-burghez care putea duce la „lichidatorism”. Găsim în această halucinantă stenogramă întreg acel otrăvit și otrăvitor lexicon al urii care a dominat experimentul totalitar comunist.

Între cei care au luat cuvântul cu acel prilej se desfășura de fapt o competiție a agresivității verbale. Alexandru Jar, vedeta culturală a epocii, dădea tonul discuțiilor, cerând confraților săi să depisteze inamicul strecurat cu perfidie în rândurile partidului. Peste doar patru ani, Jar avea să-și schimbe poziția, criticând stalinismul și devenind la rândul său ținta unor furibunde atacuri dirijate de adevăratul ideolog-șef, Leonte Răutu. Acesta din urmă nu apare în volum, însă este cert că el se afla în spatele întregii mascarade. Adjuncta sa din epocă, ultra-dogmatica Ofelia Manole, conducea prelucrarea, accentuând linia dictată de Dej și aplicată cu nesfârșit zel de Răutu.

Toți acești staliniști se criticau între ei, își aruncau acuzații de oportunism, fățărnicie, subapreciere a dușmanului de clasă și câte altele. Jocul terorist al criticii și autocriticii era practicat cu perversă pasiune. Între cei criticați se număra Nicolae Moraru, el însuși înscăunat de Răutu la direcția Vieții Românești. Discursul lui Moraru este o mostră de sărăcie intelectuală, combinând jurămintele de credință pentru conducerea PMR cu formule involuntar hilare de genul „unitatea monolită în jurul Comitetului Central se dovedește a fi cu adevărat de granit”.

Între cei care au luat cuvântul erau și scriitori autentici, nu doar impostori gen Moraru ori maniaci ideologici de tipul Petre Iosif și Traian Șelmaru. Nina Cassian, de pildă, atingea paroxismul extazului partinic când ataca „petele de muşte care ne pătează și curățenia și limpezimea”, sechele ale „stihiei mic-burgheze”, proclamându-și „ura puternică împotriva celor care au socotit că muncitorii au ieșit prea devreme din robie, că zorii libertății bat prea puternic pentru ei și că mai este cazul să robească pe la chiaburi, să se introducă vechea robie”. Se profesa și se cultiva ura ca virtute supremă. Violența politică se traducea aici în violența de limbaj. Verbul „a zdrobi” revine în mai toate discursurile. Deviatorii Pauker și Luca, idolii de ieri, s-au metamorfozat în reptile dezgustătoare, în „vipere lubrice”. Aurel Baranga oficiază ca demonolog en titre, acuzându-l pe Luca de a fi fost un „emul mic, pitic al lui Buharin” (rivalul lui Stalin executat în martie 1938). Pentru Baranga, devierea lui Luca s-a produs (nu întâmplător, desigur) exact în clipa când „în Coreea se aruncau microbi asupra leagănelor copiilor” (o abjectă născocire propagandistică stalinistă!).

Dramaturgul Mihail Davidoglu intra în transă cerând „să i se dea cu pumnul în cap tovarășei Ana și lui Teohari”. Criticul Paul Georgescu mărturisea că demascarea devierii de dreapta a fost „unul dintre cele mai importante momente din viața sa” și își declara profunda recunoștință pentru Gheorghiu-Dej. Mai puțin virulent, Marin Preda repeta și el clișeele limbii de lemn. Mihai Beniuc îl „demasca” pe Lucian Blaga, cerând practic să i se interzică acestuia până și dreptul de a face traduceri. Ofelia Manole trăgea concluziile lăudând „drumul liber care este deschis în fața noastră și care este condus de cel mai mare geniu al zilelor noastre, marele învățător al nostru, tovarășul Stalin”.

Fanatismul ideologic, de dreapta ori de stânga, a avut întotdeauna efecte dezastruoase. Când criticăm, perfect justificat, erorile unor intelectuali de dreapta, este cazul să ne gândim și la extremismul devotaților ideii comuniste. Mulți dintre aceștia, în 1952, se bucurau de obscene privilegii. Se prostituau nu doar din motive ideologice. Au participat cu iresponsabilă, amorală fervoare, prin scrierile lor, la acțiunea criminală numită „distrugerea dușmanului de clasă”. Prea puțini au rostit între timp cuvintele atât de necesare: mea culpa...

XS
SM
MD
LG