Linkuri accesibilitate

Directorul Serviciului Românesc al Europei Libere, Noel Bernard, îi aduce un omagiu popularului redactor muzical asasinat la München.

7 martie 1975

Metronom 75

Ioana Măgură-Bernard: Timp de aproape șase ani de zile, din ziua de 2 iunie 1969 și pînă săptămîna aceasta cînd a fost ucis, Cornel Chiriac a prezentat regulat la această oră Metronomul său muzical. Unul din programele muzicale cele mai populare transmise de postul nostru de radio și, fără îndoială, cel mai popular în rîndurile tineretului. Chiriac ne-a fost răpit, Dumneavoastră și nouă, în împrejurări pe cît de tragice, pe atît de absurde. Odată cu el dispare și creația sa, Metronomul. Despre Cornel Chiriac și Metronomul său muzical vă vorbește cu acest trist prilej, Noel Bernard, directorul postului nostru de radio.

*Jesus Christ take care on me.

Noel Bernard (Foto: Sorin Radu)

Noel Bernard (Foto: Sorin Radu)

Noel Bernard: „Nimic nu e mai trist decît cînd cei mai în vîrstă îi înmormîntează pe cei mai tineri. Între Cornel Chiriac și mine era o diferență de vîrstă de numai 18 ani, și, totuși, aveam adeseori impresia că ne despart prăpăstii întregi de timp.

Cornel era produsul tipic al unei generații, pe care multora dintre cei mai în vîrstă le vine greu să o înțeleagă. O generație pentru care nu există cortină de fier sau alte hotare. O generație, care oriunde s-ar afla, pulsează în același ritm, iubește aceleași lucruri, nutrește aceleași idealuri, se entuziasmează de aceleași idei, se îmbracă în același fel și ascultă aceeași muzică. Acestei Internaționale a tineretului contemporan îi aparținea Cornel Chiriac. Îi aparținea, aș spune, într-un sens mai profund decît cei din generația sa. În timp ce cei mai mulți dintre dumneavoastră ascultați, vă entuziasmați și vibrați la auzul acestor genuri de muzică populară modernă, la Cornel, după cum probabil ați simțit de mult, fenomenul era mai profund: el trăia această muzică în fiecare fibră a trupului său. O trăia în inima, în spiritul și în sufletul său, și a fost, se pare, predestinat să o trăiască și în destinul său tragic.

Jimmy Hendrix, Janis Joplin, Cornel Chiriac - sînt trei nume legate nu de droguri, pe care Cornel le detesta - ci de o pasiune artistică incandescentă și de o soartă tragică comună, legate de un fel de ucaz, venit de cine știe unde, care le poruncea să ardă repede flacăra vieții. În textele cântate de Jimmy Hendrix și Janis Joplin găsești aceleași aspirații, aceleași valori, care îl animau și pe Cornel Chiriac, împreună cu aproape întreaga sa generație. Generația lui „make love not war”, generația revoltată de absurditățile, brutalitățile, egoismele, materialismul și ipocrizia epocii noastre, generația care, într-un fel greu de precizat, nu se simte la ea acasă pe pămîntul acesta, în vremurile noastre. Și totuși, sau poate tocmai de aceea, Cornel, la fel cu alții din generația sa, care simt aceste lucruri intens, cu o sensibilitate de artist, era veșnic neliniștit, mereu în căutarea unui ceva pe care cred că nici el nu-l cunoștea. Era, poate, în căutare de dragoste, căldură și prietenie, ca Jimmy Hendrix în acest cîntec:

Salve prietene, sînt fericit că te văd din nou.

Sînt atît de singur și fără nimeni, încît nu amputut să fac nimic.

Trebuie să spui copiilor adevărul, n-au nevoie de un sac cu minciuni.

Dă-le dragoste, cea mia bună dragoste de dat este dragostea de viață.

Salve prieten, sînt fericit că te întîlnesc din nou.

Sînt foarte singur. Nu cred că am să pot să fac ceva.

Împinge prietene, mereu înainte ! (Jimmy Hendrix, „My friend”).

Jimmy Hendrix, Cornel Chiriac, Janis Joplin. Cineva spunea despre Janis Joplin că nu se mulțumea să cînte un cîntec; îl asalta, îl rupea în zdrențe, îl exploda. Și totuși, în momentul potrivit, putea să fie incredibil de blîndă, mîngîind fiecare cuvînt cu căldură și înțelegere. Energia unei vieți întregi a consumat-o în cîțiva ani scurți. Sînt cuvinte care ar fi putut fi scrise despre Cornel Chiriac.

*Janis Joplin, „Summertime”.

L-am întîlnit pe Cornel Chiriac pentru prima oară în primăvara lui 1969. Era scurt timp după invadarea Cehoslovaciei. Cumva, Cornel reușise să iasă din România și să ajungă în Austria. Cineva mi-a spus că în lagărul de refugiați de la Traiskirchen, de lîngă Viena, se află un tînăr muzician român foarte talentat, care făcuse emisiuni muzicale la Radio București și care era foarte priceput în domeniul muzicii populare moderne. Am intrat în legătură cu el și am aranjat să ne întîlnim la Salzburg. Cornel nu avea încă hîrtiile de refugiat, care i-ar fi permis să călătorească în Germania.

Îmi aduc aminte ca astăzi de ziua în care ne-am întîlnit într-un frumos și vechi hotel de pe malurile Salzach-ului, un rîu pitoresc care traversează orașul lui Mozart. M-a întîmpinat un băiat tînăr - pe vremea aceea avea 25 sau 26 de ani - puțin hyppy ca înfățișare, dar evident inteligent, plin de candoare și simpatic. Conversația n-a durat mult. Mi-a povestit despre greutățile pe care le întîmpina la Radio București, despre felul în care emisiunile lui erau cenzurate, despre modul absurd în care un nechemat sau altul stabilea ce melodii sînt conforme cu linia partidului și care sînt contrarevoluționare sau subversive. Mi-a spus că tolerase toate acestea, nu fără momente de răzvrătire, fiindcă spera că lucrurile se vor îndrepta treptat. Invadarea Cehoslovaciei, înăbușirea Primăverii de la Praga, îi zdrobise toate speranțele. Hotărîse să plece, cu orice chip, din România. M-am înțeles cu el să vină să lucreze la noi la radio.

Mă felicitam că făcusem o achiziție bună, că umplusem o lacună în programele noastre, fără să bănuiesc pe vremea aceea, cît de strălucită urma să se dovedească. După completarea formalităților, a venit la noi, la München, la sfîrșitul lui mai 1969. Curînd după aceea, undele hertziene purtau spre România și în lumea largă unul dintre cele mai bune programe din lume, de muzică populară modernă.

La început, Cornel a simțit nevoia să-și verse năduful și, folosind un limbaj nu prea elegant, s-a răfuit cu cei care nu-l lăsaseră să-și facă meseria la el acasă, care îl siliseră să o apuce pe drumul pribegiei. N-aș fi trebuit să-l las să o facă, cel puțin nu în stilul acela, dar n-am vrut ca acest tînăr, de o sensibilitate ieșită din comun, să aibă impresia că a fugit de o cenzură în România, ca să dea de o altă cenzură la München. Încetul cu încetul, și-a dat seamă că nu politica, ci muzica era menirea lui.

Într-o perioadă scurtă a devenit idolul unei mari părți a tineretului din țară. Dar nu numai din România. Primea scrisori din Cehoslovacia, din Ungaria, din Bulgaria, din Olanda, din Anglia, din Italia și multe alte țări. Tineri care nu înțelegeau o boabă românească erau entuziasmați de muzica pe care o prezenta și-i scriau, spunîndu-i că nicăieri în altă parte nu pot asculta un program atît de bun. Și totuși, deși avea nenumărați prieteni pretutindeni și mai male în România, deși primea mii de scrisori de la tineri care, aproape invariabil, își începeau rîndurile scriind: „Dragă Cornel, aș vrea să mă număr printre prietenii tăi”, Cornel Chiriac se simțea singur.

*„Just a onely boy”.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG