Linkuri accesibilitate

Revista literară iniţiază, în recentul său nr. 7/2016, o anchetă pe marginea Aleii Clasicilor din Chişinău. Prin pana preşedintelui USM, Arcadie Suceveanu (editorialul „Aleea Clasicilor: prezent şi viitor”), dar şi a Călinei Trifan (autoarea studiului Aleea Clasicilor, Ed. Arc, 2009), Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Erizanu şi Lucia Ţurcanu, fără a-l uita pe acad. Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, subiectul – pe cât de actual? – revine în discuţie, chiar dacă anul acesta nu se prevede dezvelirea niciunui bust, de ziua Independenţei şi nici de Ziua Limbii Române. Să fie chiar atât de stringentă, nevoia unei asemenea dezbateri?! Pe de-altă parte, de ce (şi cât?!) ne-am preface că felul în care a fost continuată, după 1991, Aleea Clasicilor Români nu prezintă o problemă gravă, şi încă una scăpată de sub control?!...

Unitară din p.d.v. stilistic (mână marelui sculptor Lazăr Dubinovschi se simte în toate, fie că-l toarnă în bronz pe Eminescu sau Gh. Asachi, fie că e coautorul bustului lui Negruzzi, dar mai cu seamă în viziunea de ansamblu a complexului statuar), Alea inaugurată în 1958 conţinea 12 scriitori – de la moartea ultimilor doi, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, în 1889, tocmai trecuse cca 70 de ani (exact ca în cazul drepturilor de autor, care devin bun public după şapte decenii de la dispariţia clasicului). Date fiind vremurile de atunci (abia în 1956 Nichita Hruşciov denunţase cultul personalităţii lui I.V. Stalin), ce s-a putut cu o mână (reintrarea în circuitul literar a Marilor Clasici), i s-a refuzat celeilalte („muntenii” Al. Macedonski, I.L. Caragiale, ca să dau doar două nume, ale contemporanilor lui Eminescu, cu care acesta fie a polemizat violent, fie a întreţinut cele mai cordiale relaţii de prietenie literară, nu se vor regăsi printre cei 12). Cu toate lipsurile ei, Aleea prezenta un tot întreg arhitectural de mare valoare, ceea ce într-o capitală de republică unională, iar apoi şi de ţară, cam săracă în monumente, va da un plus de personalitate centrului istoric al Chişinăului, distrus temeinic în 1944.

În iureşul primilor ani de independenţă, s-a pus problema „lărgirii”, de fapt, a continuării Aleii Clasicilor – asta după ce, tot prin ’90, un prozator autohton cerea cu insistenţă în paginile hebdomadarului Literatura şi Arta să fie dat jos monumentul lui A.S. Puşkin, ridicat (Nota Bene) prin subscripţie publică, din aceeaşi Grădină Publică „Ştefan cel Mare” –, astfel încât havuzul (cu tot cu monumentul lui Puşkin!) a fost în cele din urmă încorporat între cele două aripi ale unei Alei formal simetrice, dar vai! absolut distorsionate, ca să nu zic de-a dreptul sucite, din p.d.v. stilistic. Cum să nu-i dau dreptate colegului Mircea V. Ciobanu, care vede un „perfect model de kitch [în] alăturarea bustului «realist-socialist» al lui Donici celui modernist al lui Stănescu. Sau miniaturalul bust al lui Bacovia (creat de Meliţa Petraşcu) cu masivul cap al lui Blaga (Alexandra Picunov)”? Nu e neapărat să fii specialist în domeniu, ca să realizezi că în unele cazuri nu o astfel de „alăturare” creează senzaţia de kitch, ci chiar bustul cutărui sau cutării clasic: vă place cum arată Octavian Goga? şi Lucian Blaga? şi…? şi…?

Ce să mai vorbim că tocmai la capitolul Selecţie s-a gafat cel mai abitir – i-am recuperat cumva pe Macedonski şi Caragiale? şi-a ocupat mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, locul binemeritat printre ai săi? Din cei patru mari poeţi interbelici, Ion Barbu străluceşte prin absenţă, iar dintre prozatori – creatorul romanului psihologic, Camil Petrescu. (Oricât de salutară ar fi prezenţa unor figuri autohtone – mă refer la basarabenii Alexie Mateevici şi Constantin Stere –, iarăşi nu pot să nu mă întreb dacă ei nu fac parte cumva mai degrabă dintr-un patrimoniu local decât al literelor române de pretutindeni, o idee pe care o las între paranteze, să se mai coacă…) Cât despre dispunerea monumentelor, aceasta e cu adevărat derutantă – nici tu ordine alfabetică, nici să se ţină seama de cronologie, nici măcar pe două rânduri, căci la un moment dat Aleea se ramifică… Bref, nu mai suntem într-o Grădină Publică, ci într-un… cimitir!

Am fost pe cât de uluit, pe atât de derutat, când la doar un an de la trecerea în nefiinţă a lui Grigore Vieru, urmată de cea a lui Adrian Păunescu, municipalitatea a găsit de cuviinţă (dar şi… mijloace financiare!) să-i „planteze” pe Alee (până la ei doi, Nichita Stănescu făcea figură de benjamin) pe proaspeţii „clasici”. (Cu o ironie vitriolantă, poeta Ileana Mălăncioiu întreba, acum 3-4 ani, în cadrul festivităţilor de 31 August, de ce nu s-ar găsi un loc şi pentru Paul Goma, un adevărat monument viu al rezistenţei, de vreme ce contemporani de-ai noştri au fost turnaţi, peste noapte, în bronz.) Totodată, m-a trecut cu rece când, în chiar ziua înmormântării lui Dumitru Matcovschi, edilul capitalei Dorin Chirtoacă îl şi vedea instalat pe Alee… (Până la urmă, poetul a urcat în bronz & piatră de Cosăuţi, anul acesta, dar în satul de baştină – ceea ce readuce lucrurile la normalitate. Şi monumentul lui Nicolai Costenco e plasat în faţa casei în care a locuit poetul, pe bd. Ştefan cel Mare). În aceeaşi ordine de idei, ştiu că cel puţin câteva familii (nu le voi da numele) fac tot felul de demersuri să-şi vadă instalaţi printre clasici pe câte-un părinte scriitor, până de curând fără mari sorţi de izbândă, iar odată cu precedentul „Vieru – Păunescu” cu oarece speranţe. Faptul că aceiaşi autori au ieşit de mult din circuitul valoric, că nu se mai regăsesc în manualele şcolare decât, eventual, la capitolul „colegi de generaţie”, că noile ediţii din operele lor, scoase de cele mai multe ori în condiţii amatoriceşti (dar pe hârtie velină, şi – color!), nu mai sunt căutate de publicul cititor, nu pare să-i impresioneze pe urmaşii nerăbdători să-şi vadă taţii în bronz & granit. Că adevărate monumente aere perenium ar fi nişte ediţii făcute ca lumea, au înţeles perfect urmaşii lui Aureliu Busuioc şi ai lui Vasile Vasilache – şi unul, şi altul apăruţi în serii de autor la Editura Cartier, ba chiar (primul) în câteva ediţii succesive.

Nu ştiu cum stau alte literaturi la acest (ultim) capitol, mă întreb însă câţi clasici în viaţă de la noi vor fi ajuns, deîndată ce au „întors pagina”, nişte iluştri anonimi? Şi invers: avem şi autori cărora legenda personală, plus opera se-nţelege, le conferă dacă nu o măreţie, cel puţin o simpatie postumă, de care nu au avut parte în timpul vieţii? Şi încă: decât să transformăm Aleea Clasicilor într-un cimitir, cu alei ale autorilor de toată mână, n-ar fi mai bine să se elaboreze o strategie naţională a lecturii – de genul „Scriitori la baştina lor”, doar că de rang naţional –, cu lecturi publice (neapărat, cu cărţile pe masă!) în librării, şcoli şi licee? Ce-ar fi să avem grijă de literatura vie, atât cât o mai fi rămas, sub toate formele (& locurile) ei de manifestare, şi abia după – de cioplitul în piatră?

Intraţi în cărţi!

XS
SM
MD
LG