Linkuri accesibilitate

Dacă nu sunt în aceeași țară, orașele din jurul Mării Negre nu sunt foarte bine conectate între ele, ceea ce arată și că oamenii, comunitățile, chiar elitele din această regiune nu comunică între ele.

​Spre exemplu, între Batumi (Georgia) și Trabzon (Turcia) sunt în jur de 180 de kilometri, pe o șosea paralelă cu marea, iar autobuzele sunt destul de dese, în special operate de companii turcești, dar n-am întânit pe nimeni în Trabzon care să fi mers vreodată la Batumi.

Batumi, Gerogia 2016: Vestita clădire McDonalds

Batumi, Gerogia 2016: Vestita clădire McDonalds

​Uneori georgienii vin la cumpărături în partea turcă, deși lucrurile turcești sunt tot mai scumpe prin comparație cu cele chinezești care se găsesc în Georgia. Totuși, destui oameni de afaceri turci au întreprinderi în regiunea Adjaria, a cărei capitală este Batumi și unde până nu demult musulmanii erau majoritari. Apoi, dinspre Trabzon spre Batumi, pleacă mulți turiști veniți din statele arabe în orașul turcesc să-și petreacă vara. În special bărbații sunt atrași în Batumi de numărul mare al cazinourilor pentru toate buzunarele.

Soci, Rusia 2016: gara

Soci, Rusia 2016: gara

​În schimb, între Soci și Batumi, cu toate că sunt mai puțin de 400 de kilometri, care în mod normal s-ar face în șase ore cu autobuzul sau cu trenul, ai nevoie de 24 de ore, pe o rută care ocolește Caucazul și pe care uneori circulă niște autobuze neoficiale. Geografia Mării Negre e dictată de politica Rusiei și de răspunsurile nervoase ale vecinilor săi, afectați de expansionismul Moscovei.

Suhumi, Georgia 2016: Fostul sediu al guvernului abhaz, clădire distrusă în timpul războiului de cinci zile

Suhumi, Georgia 2016: Fostul sediu al guvernului abhaz, clădire distrusă în timpul războiului de cinci zile

​Cine intră în Abhazia dinspre Rusia nu este primit în Georgia. Cetățenii georgieni, cu excepția celor de pe lângă graniță, nu au voie să călătorească în Abhazia, autodeclarată independentă în urmă cu 20 de ani, dar al cărei teritoriu este considerat la Tbilisi și în toate marile capitale, parte a Georgiei.

Mariupol, Ucraina 2016: Parc făcut pe banii fabricii de ciocolată fondată de președintele Poroșenko

Mariupol, Ucraina 2016: Parc făcut pe banii fabricii de ciocolată fondată de președintele Poroșenko

​De asemenea, între Mariupol (Ucraina) și Rostov-pe-Don (Rusia), sunt 180 de kilometri, dar granița e închisă din cauza conflictului din Donbas, așa că a fost nevoie să parcurg 1000 de kilometri și să trec prin Harkov pentru a ajunge acolo unde Don-ul se varsă în Marea Neagră. Iar ca să intru în Crimeea, am ocolit mai întâri toată coasta ucraineană a mării, fiindcă trecerea graniței spre peninsulă cu viză rusească îți interzice mai apoi, intrarea în Ucraina.

Kerci, Crimeea 2016: fortăreasa Yeni-Kale

Kerci, Crimeea 2016: fortăreasa Yeni-Kale

​În Crimeea nu se intră cu ușurință, iar Rusia continuă să aibă la Kerci, la intrarea și la ieșirea din peninsulă, puncte de verificare la fel ca acelea de la frontieră, asumându-și într-un fel că teritoriul este anexat. La Kerci am văzut mișcări zilnice de trupe, elicoptere militare care zburau la joasă înălțime și mașini cu girofarul pornit care traversau permanent orașul.

Ialta, Crimeea 2016: orașul văzut de pe dealul din sud

Ialta, Crimeea 2016: orașul văzut de pe dealul din sud

​ În Ialta și Sevastopol, turismul patriotic e în plină ascensiune, în vreme ce la Simferopol, la Bahcisarai și în satele din jur tătarii sunt vânați pe capete, arestați pentru acte de terorism inventate de noile autorități sau răpiți și apoi omorâți.

Sevastopol,Crimeea 2016: Loc de fotografiat: steagul Rusiei și sloganul „Crimeea noastră”

Sevastopol,Crimeea 2016: Loc de fotografiat: steagul Rusiei și sloganul „Crimeea noastră”

​Tătarii trăiesc din 2014 încoace a doua mare tragedie din ultimii 100 de ani, după ce în 1944 au fost deportați în Asia Centrală la ordinul lui Stalin, cu interdicție de a se mai întoarce vreodată în peninsulă. Au revenit în 1989-1991, încercând să-și răscumpere casele sau mai degrabă să-și facă altele noi. La anexarea Crimeei, doar tătarii au opus rezistență, Ucraina „a abandonat tot și a plecat: oameni, bunuri, bănci, armată, companii”, mi-a spus revoltat un reprezentant al elitei tătare din peninsulă.

Turcia este singurul aliat al tătarilor, dar „ce poate face Ankara, care are atâtea probleme externe?” - mă întreabă retoric Zafer Karatay, producător de documentare la televiziunea publică în grădina Casei Profesorilor din Istanbul. Karatay este și liderul tătarilor crimeeni din Turcia și crede că lobby-ul tătar este foarte activ la Ankara și la Istanbul: în anii ’80 erau doar trei organizații ale tătarilor aici, acum sunt 50. Recep Tayyip Erdogan i-a primit după anexarea Crimeei pe Refat Ciubarov, președintele al Medjlis, Adunarea tătarilor din Crimeea și pe Mustafa Dzhemilev, liderul Mișcării Naționale a tătarilor, cu ceremonia dedicată șefilor de stat, a mai adăugat Karatay. Ozgur Karahan, care participă la editarea Emel (Ideal), revista tătarilor din Turcia, apărută inițial în România acum 82 de ani, mă convinge că guvernul turc oferă sprijin oricărui tătar care vrea să se stabilească aici și că și înainte de anexare Ankara a făcut gesturi concrete: de pildă a finanțat un spital cu dotări ultramoderne, la Simferopol acum zece ani, dar autoritățile, nu l-au lăsat să funcționeze nici chiar pe vremea în care peninsula se afla sub administrarea Kievului. De asemenea guvernul de la Ankara a cumpărat 1000 de case pentru tătarii care s-au reîntors în peninsulă acum peste 20 de ani, dar din cauza birocrației ucrainene oamenii au intrat foarte târziu în posesia lor. Ozgur Karahan și-a botezat fetița cea mică Emel și face multă muncă voluntară pentru comunitatea tătarilor crimeeni. Tatăl lui a plecat din Dobrogea românească în perioada comunistă, dar străbunicii vin din Crimeea: bunica era blondă cu ochi albaștri, iar bunicul era măsliniu cu ochi oblici. Sudul României pare să fie singurul loc în care turcii sau tătarii nu au avut niciodată conflicte etnice cu autohtonii, spune Metin Omer, care predă cursul de civilizație tătară la Universitatea din Constanța: „românii nu i-au exclus nicicând pe musulmani, așa cum s-a întâmplat în Balcani, iar musulamnii s-au dovedit mereu buni români, mai ales în războaiele de apărare a țării”

Istanbul, Turcia 2016: 24 iulie, miting pro Erdogan, selfie la miting

Istanbul, Turcia 2016: 24 iulie, miting pro Erdogan, selfie la miting

​Pentru Ankara, relația cu Rusia pare mai importantă decât salvarea tătarilor, fiindcă economia turcească e dependentă de energia pe care o cumpără din Rusia, de numărul turiștilor ruși care vin pe litoral în Turcia și de cantitatea de legume și fructe pe care o vând de partea cealaltă a Mării Negre. Lădițe întregi de vegetale traversează marea dinspre Samson sau Zonguldak spre Crimeea cu inscripția cinică „Made in Armenia”.

Turcii au renunțat de mult să intre în competiție cu rușii pentru supremație în Marea Neagră, ei au cheile Bosforului, pe care le-au folosit de câteva ori împotriva aliaților din NATO și în favoarea Moscovei. Coastă Mării Negre nu mai e atât de importantă pentru Ankara, ale cărei mize au legătură mai degrabă cu Mediterana și controlul Orientului Mijlociu. La Marea Neagră, Turcia are relații strategice cu Georgia, pe care nu a ajutat-o nici măcar cu ajutoare umanitare, în 2008 când a fost războiul de cinci zile ruso-georgian, cu România, căreia i-a sabotat proiectul „flotei NATO la Marea Neagră” și cu Rusia, căreia i-a doborât anul trecut un avion militar.

Varna, Bulgaria 2016: Monumentul prieteniei ruso-bulgare

Varna, Bulgaria 2016: Monumentul prieteniei ruso-bulgare

​Bulgaria își păstrează tradițiile de prietenie cu Rusia, chiar dacă se află în NATO, Georgia ține o balanță cu gradații fine între Moscova și Occident, Ucraina se macină într-un război de uzură la granița cu Rusia și încearcă să meargă spre Vest, dar clivajul din interior și criza economică țin țara pe loc, în vreme ce România ar vrea să profite de noua conjunctură pentru a fi mai bine apărată. Baza militară americană de lângă Constanța nu poate primi, însă, mai mult de 1600 de militari, potrivit acordului dintre cele două țări, iar flota autohtonă e ca și inexistentă.

Constanta, România 2016: portul

Constanta, România 2016: portul

​Carmen Atanasiu, de la Muzeul Marinei din Constanța, expertă în problemele Mării Negre, crede că statul român ar trebui să înceapă prin a avea propria flotă comercială, care întotdeauna în caz de război poate fi transformată într-una militară. „România nu doar că nu mai are nicio navă, dar acum doi ani și-a vândut până și pavilionul”, îmi amintește doamna Atanasiu în apartamentul ei primitor din cartierul Tomis Nord, unde m-a așteptat cu fursecuri și cafea turcească.

Din punctul ei de vedere țara nu folosește pe deplin potențialul Mării Negre și beneficiile pe care le-ar putea oferi: (1) cel mai important este comerțul pe mare și aici urgența este o flotă maritimă care să aparțină statului; (2) apoi, exploatarea platoului continental, cu toate că în Marea Neagră nu există delimitări clare de frontieră și (3) atragerea unei conducte care să aducă petrol dinspre Marea Caspică.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG