Linkuri accesibilitate

Sistemul comunist nu a fost impus și dirijat de ființe extra-terestre. Instituțiile comuniste (partidul, securitatea internă și externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, „sindicatele”, tribunalul suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcție Politică Superioară, UTC, UASCR, miliția și sectoriștii, ministerul Agriculturii, al Sănătății, Ministerul Învățământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise și cu atribuții limpede definite în direcția prezervării și reproducerii regimului totalitar. Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temnițe, lichidările fizice. Alții se specializaseră în întemnițarea („prelucrarea”) minților. Secțiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secția Administrativ-Politică, Secția Gospodărie ori Secția Internațională) erau conduse de șefii de secție, „îndrumați” de secretarii CC. Care, la rândul lor aveau adjuncți. Urmau „rotițele birocratice”, instructorii. La nivel județean, se reproducea structura aparatului central. Așijderea, la nivel municipal, comunal, etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării și condiționării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceaușescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituție terorizantă, cu președinți, vicepreședinți, membri, activiști-anchetatori. Ziarul „Scînteia” a avut redactori-șefi și redactori-șefi adjuncți, secretari generali de redacție și șefi de secții. La fel și „Lupta de clasă”, „organul teoretic și politic al CC”, devenită în anii ’70, „Era socialistă”. Școala de partid „Ștefan Gheorghiu” (pompos și total inadecvat numită „Academie”) a avut rectori, prorectori, șefi de catedră. Care toți vegheau la „puritatea doctrinară” și luptau împotriva oricărei umbre de independență a spiritului.

Centrele universitare de partid erau instrumentele înregimentării, mobilizării, hărțuirii și prigoanei. Trebuie știute aceste lucruri pentru a putea contracara revărsările mistificatoare ale foștilor „reporteri din actualitatea socialistă”, apologeții Canalului Dunăre-Marea Neagră și altor „înfăptuiri mărețe”, angajații revistelor comuniste, plătiți cu salarii și privilegii pentru a scrie minciuni. Nu studenții ori proaspeții absolvenți care colaborau la reviste cu titluri inepte impuse de centrele universitare au fost propagandiștii profesioniști, bine remunerați, cinici fără urmă de simț moral, ci redactorii-șefi, adjuncții lor, instructorii (PCR, UTC, UASCR) care dădeau tonul, compuneau sumarele, schimbau titlurile, admonestau, „atrăgeau atenția” în spiritul „indicațiilor de la Secție”, adăugau citate…

Literatura științifică occidentală și din țările post-comuniste a consacrat lucrări excelente pe teme legate de prosopografia regimurilor comuniste și fasciste. Avem acum numeroase biografii ale lui Lenin (Dmitri Volkogonov, Robert Service), Troțki (Isaac Deutscher, Service, Bertrand Patenaude), Stalin (Volkogonov, Robert Conquest, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Simon Sebag Montefiore). Avem cărțile lui Ian Kershaw despre Hitler (nu mai vorbesc despre abundenta bibliografie germană pe subiect, de pildă contribuțiile lui Karl Dietrich Bracher, Sebastian Haffner și Joachim Fest). Avem biografii paralele Hitler-Stalin (Allan Bullock, Richard Overy, Robert Gellately). Există cel puțin două excelente istorii recente ale comunismului în veacul XX (Robert Service și Archie Brown). Există Le livre noir și Dicționarul coordonate de Stephane Courtois. Există reviste precum Journal of Cold War History, editat de Mark Kramer de la Harvard (editorul Cărții negre a comunismului în ediția anglo-americană) și publicațiile proiectului Cold War International History de la Woodrow Wilson Center (condus de Christian Ostermann). Există National Security Archives și Holocaust Memorial Museum, ambele cu publicații de referință. Avem istorii ale partidelor comuniste din statele sovietizate, cum ar fi cea a PC din Cehoslovacia de Jacques Rupnik, cele despre experiența comunismului polonez de regretata Krystyna Kersten și cărțile lui Andrzej Paczkowski (aș adăuga aici și propria mea istorie a comunismului românesc, Stalinism pentru eternitate). Există Global Museum on Communism (la a cărui geneză, împreună cu inițiatorul proiectului, Lee Edwards, a jucat un rol esențial profesorul Paul Hollander). Există istorii ale subiectivității în regimurile comuniste (Orlando Figes, Jochen Hellbeck).

Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o manieră dinamică și cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comuniști. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florian Dănălache (satrapul de la Capitală), Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofițer în Brigăzile Internaționale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker și P. Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio „România Liberă” care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovietizarea Armatei Române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forțat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR și câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temuta cadristă, persoana de deplină încredere a soților Ceaușescu, șefa relațiilor internaționale ale PMR/PCR vreme de decenii (inclusiv pe linia relațiilor cu PC din Grecia, cu PC Spaniol, cu emigrația cominformistă, cu mișcările radicale din Lumea a Treia). Avem biografia Anei Pauker (datorată istoricului american Robert Levy), a lui Petru Groza (de Dorin Bîtfoi), a lui Lucrețiu Pătrășcanu (de Lavinia Betea), a lui Leonte Răutu (de Cr. Vasile și subsemnatul), a lui Miron Constantinescu (de Ștefan Bosomitu). Amintesc cărțile lui Dennis Deletant despre regimul Dej și despre Securitate. Există lucrările de tip dicționar despre vârfurile nomenclaturii publicate de Alexandru Crișan și de echipa coordonată de Nicoleta Ionescu-Gură. Sub egida Academiei Civice și a Memorialului Sighet au apărut lucrări meritorii. La fel, volumele publicate de CNSAS și de IICCMER. Au apărut contribuții dense în Arhivele totalitarismului. Au apărut primele volume din „Enciclopedia comunismului românesc”.

Pe site-ul IICCMER se pot găsi biografiile nomenclaturii incluse în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Îmi imaginez un volum cu titlul „Miniștrii de Interne ai României comuniste”, cu biografiile lui Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Gh. Homoștean, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, în care ar intra și adjuncții lor, gen Gh. Pintilie (Pantiușa), Alexandru Nicolski, Vl. Mazuru, Mihai Gavriliuc, Marin Jianu, Vasile Negrea, Aurel Stancu, N. Doicaru, Tănase Evghenie, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță, Aristotel Stamatoiu, Iulian Vlad, precum și unii generali mai puțin știuți, dar teribil de influenți: Grigore Naum, Gogu Popescu, Pavel Cristescu, Hristache Zambetti, Emil Macri, Neagu Cosma. Ori un Romus Dima, fost instructor al Secției de Propagandă a CC al PCR, numit în fruntea CIE/DIE după defecțiunea lui Ion Mihai Pacepa. Stalin a spus cândva, și nu greșea, „Cadrele decid totul”. Este necesar să știm cine au fost „cadrele de nădejde” ale dictaturii comuniste din România.

XS
SM
MD
LG