Linkuri accesibilitate

Miron Constantinescu, revenit treptat în structurile puterii, a îngropat securea luptelor de-odinioară și a participat la construcția cultului lui Ceaușescu. O făcea mai puțin ostentativ și strident decât alții, dar o făcea. Țin minte o prelegere la facultate când ne-a perorat vreme de un ceas despre profunda semnificație teoretică a conceptului de „societate socialistă multilateral dezvoltată”. Vorbea apăsat și grav, de parcă ne-ar fi transmis o sumă de adevăruri revelate. De câteva ori ne-a promis că ne va vorbi despre „timpurile lui Dej”. Nu s-a întâmplat.

Era la curent cu sociologia contemporană, îndeosebi pe linia franceză (Raymond Aron, Georges Gurvitch, Alain Touraine, Georges Friedmann, Edgar Morin). Unul dintre protejații săi, Aculin Cazacu, a primit în 1971 o bursă în Franța unde a lucrat cu Pierre Bourdieu. Grație amiciției cu Mihail și Stela Cernea (dispărută absurd de devreme), Miron era informat despre tendințele dominante din sociologia americană. Tolera în jurul său numeroși sicofanți, între care Ștefan Costea și Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”. Un alt favorit era N. S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Construcții, nelipsit la ședințele Laboratorului de Sociologie de pe strada Rafael, feuda lui Miron.

L-a instalat în fruntea catedrei de sociologie (unde își menținea statutul de „coordonator”) pe Ioan Drăgan, un personaj anodin, distant și politicos, activist la Secția de Propagandă a CC-ului, specializat în analiza comunicațiilor de masă și a ceea ce se numea „opinie publică”. Când a murit, unul dintre cercetători (Dan Banciu) a găsit pe biroul său un caiet cu însemnări din anii '50, de fapt un fel de jurnal. L-a anunțat pe profesorul Drăgan, acesta a dat telefon unde știa el că trebuie anunțat, au venit doi civili și au ridicat „obiectul”. Pe H. H. Stahl l-a susținut, îl respecta încă din tinerețe, dar îl și folosea drept contrapondere la influența lui Traian Herseni în raport cu care nutrea o adâncă aversiune, ideologică și personală. Se bizuia, de asemenea, pe veteranul politruc Costache Nicuță, profesor de istoria sociologiei, fost ministru adjunct al învățământului în anii '50, fost ambasador la Viena și la Paris. Cândva asistent al lui Petre Andrei la Iași, șantajabil, se pare, pentru conferințe ținute pe frontul de Răsărit în anii războiului, Nicuță sufla și-n iaurt, era perfid, alunecos și de o prudență maladivă. N-a lăsat în urmă nicio lucrare notabilă, se ferea ori nu putea să scrie, era de o sterilitate proverbială, însă citea enorm și avea vocație de pedagog. Erudit, hâtru și alunecos, îndeplinea fără murmur ce-i cerea Miron.

În primăvara anului 1968, Miron a suferit o dramatică lovitură: fiica sa, Lena, născută în 1949, și-a ucis mama cu o toporișcă. Fiica cea mare se numea Ana, probabil în cinstea „neînfricatei luptătoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Sălăjan, Răutu și Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, când s-a întâmplat nenorocirea. L-a așteptat la aeroport Leonte Răutu, vechiul său inamic, care i-a comunicat teribila veste. La vremea aceea Miron era ministru adjunct al învățământului, Răutu era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ceaușescu, care știa că poate miza pe domesticitul Miron în luptele cu baronii lui Dej, l-a avansat curând ministru plin, apoi l-a propulsat în CC și l-a numit secretar, membru supleant al Comitetului Executiv, președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice (urmașul său, până la Revoluția din 1989, a fost Mihnea Gheorghiu), rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, președinte al Marii Adunări Naționale. Ca membru al conducerii PCR, Miron îl servea pe Ceaușescu în eforturile de a șubrezi pozițiile baronilor lui Dej, care îl urau și pe care îi ura. Dar era, politic vorbind, un colos cu picioarele de lut. După Plenara din aprilie 1968, Miron era vulnerabil, asemeni lui Apostol, Bodnăraș, Chivu și Pârvulescu, pentru că votase, ca membru al Biroului Politic, condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu.

Era hipertensiv și supraponderal, avea o mină de om bolnav. S-a stins din viață subit în vara anului 1974. Atunci am terminat sociologia ca șef de promoție. Dacă nu intervenea decretul privind obligativitatea „practicii în producție” vreme de trei ani, aș fi rămas asistentul său. N-a fost să fie: el a murit, eu am ajuns la „Laboratorul lui Chepes” cum era numit, ironic, Laboratorul de cercetări sociologice urbane de pe lângă Institutul „Proiect-București” (actualul CURS). Sediul era la ultimul etaj, în clădirea din spate, pe strada Povernei, unde se aflǎ acum SNSPA. Gheorghe Chepes era un dogmatic incorigibil, numit peste noapte prodecan la Facultatea de Filosofie în anii '50. Supraviețuitor al lagărelor naziste, era un om extrem de nervos, irascibil și vanitos. Nu suporta teoria sociologică, primul lucru pe care mi l-a spus când am aterizat în Laborator a fost: „Aici facem empirie, nu Școala de la Frankfurt”. Am auzit că prin anii '90 ajunsese un fel de contabil la Comunitatea evreilor. Colegul meu, Alin Teodorescu, era un bun practicant al investigațiilor empirice, compunea cu ușurință chestionare, iubea munca de teren, i se spunea Alinus Empiricus. Printre cercetători se numărau Dorel Abraham, Dumitru Sandu, Liviu Damian, Trăilă Cernescu, Ecaterina Springer, Mihai Milca, Radu Ioanid. Eu eram acolo precum peștele pe uscat.

XS
SM
MD
LG