Linkuri accesibilitate

Asemenea erori vin din absența unor cunoștințe elementare de istorie culturală...

Anacronismul este cel mai ieftin efect literar sau teatral. Anacronismul permite de exemplu ca tot mergătorul la teatru să găsească extrem de original și sofisticat că o piesă de Sofocle se joacă în costume moderne și că gardienii Antigonei poartă mitraliere.

Când e involuntar, anacronismul produce un efect de derizoriu care distruge întreaga construcție. In filmul Robin Hood, când călugărul Tuck îi înmânează acestuia o Biblie, anacronismul este total, pentru că pe atunci nu existau încă presa de imprimat și cărțile.


Asemenea erori vin, desigur, din absența unor cunoștințe elementare de istorie culturală, însă deseori ele intră în folclorul urban, căpătând consistența realității.

Așa se întâmplă cu naivii români gata să creadă legenda cu plăcile de oțel din care e îmbinat turnul Eiffel și pe care ar scrie „Made in Reşiţa”.

Lăsând la o parte varianta și mai absurdă cu „Made in Reşiţa - Romania” (este evidentă că Reșița nu se afla atunci în România), acum 125 de ani nu exista logo-ul „Made in …” Pe produsele manufacturate se menționa numele fabricantului (să zicem: fabrica Sonnenfeld), nu al orașului de origine, iar limba folosită pentru marcare ar fi fost automata franceza… Vremea englezei încă nu sosise in comerț și diplomație.

Istoriografia României e croită în mare parte din anacronisme nefiltrate. Am gasit astfel intr-un numar din «România Mare» (le recitesc periodic), un articol al istoricului Paul Suditu in care acesta zugraveste, prezentind un rezumat al vietii lui Dimitrie Cantemir, o scenă idilică in care țarul Rusiei, Petru cel Mare, bucuros de alianța sa de-abia incheiata cu Cantemir, «îl sărută pe obraji și destupă sampanie»!

Inventarea unei scene in care Cantemir ar fi baut sampanie - inexistentă pe atunci - impreuna cu fondatorul Rusiei moderne dă dovada unei ușurătăți regretabile (ca să nu mai vorbim de snobism). Istoria, se stie, e facuta din detalii, cum a dovedit-o scoala franceza a Analelor, care a creat istoriografia moderna. Detaliile sint importante, ele ne dau adevarata viziune a epocilor trecute, iar șampania imaginară a lui Cantemir nu e diferita de mămăliga din porumb (inexistent pe atunci in Europa) mâncată de Stefan cel Mare prin romanele istorice scrise cu lenevia celor care uita ca detaliile cotidiene sint, pentru cronicarul modern, la fel de importante ca si datele marilor bătălii.

Șampania, asadar: șampania, vinul spumos din regiunea Champagne, este un lux modern, apărut in Franța Vechiului Regim, cu putin inainte de Revolutia de la 1789. Creata de un calugar benedictin, șampania nu avea sa se raspindeasca pe restul planetei, inclusiv in Rusia țaristă - sub forme traficate sau importate - decit dupa Revolutia Franceză, la aproape un secol dupa Cantemir, si cel mai adesea sub influenta snobismului generat de modele frantuzesti.

Alexandre Dumas, in Dictionarul său de Bucătărie, de pe la jumatatea secolului al XIX-lea, simtea inca nevoia sa precizeze, transcriind o rețetă de proporții si ingrediente monstruoase : «adăugați o sticlă de șampanie spumoasă»; spumoasă, preciza el, pentru ca existau - si existã - si alte vinuri de Champagne, vinuri mai banale, care nu trebuie confundate cu celebra bautura a protipendadei.

Sau, citind tot din Alexandre Dumas, din romanul Joseph Balsamo:

- Sire, zise contesa către rege, oferindu-i o carafa cu vin de Champagne pus la rece (inventie inedita pentru epoca aceea), iata o apă trasă din fluviul uitarii, etc.

Romanul lui Alexandre Dumas, Joseph Balsamo, se petrece pe la 1760, adica cu peste jumatate de secol dupa cheful inventat ad-hoc al lui Cantemir cu Țarul. Or, în Franta, precizeaza Dumas, era vorba de o «invenție inedită pentru epoca aceea».

(Sigur, in regiunea numita in epoca modernă Champagne a existat vin inca din antichitate: e vorba de vinul din care benedictinul Dom Pérignon avea sa creeze aceasta bautură spumoasă, șampania - însă acel vin local nu are nici o legatură cu șampania festivă pe care Petru cel Mare ar fi destupat-o pupîndu-l pe Cantemir.)

Dar, anacronismele din prezentarea biografiei printului carturar de catre istoricul României Mari, Paul Suditu, nu se opresc aici. Articolul pomenit inainte mai spune, cautind sa faca elogiul lui Cantemir :

«Plasat la răscrucea dintre Evul Mediu si Renaștere, eruditul prinț moldav a arãtat lumii sale si posteritãtii caracterele inconfundabile ale specificului românesc.»

Paul Suditu confunda, desigur, perioadele: Cantemir nu a trait «la rãscrucea dintre Evul Mediu si Renaștere»; fenomenul pe care astăzi îl numim Renașterea se încheiase de mult in Europa acelei vremi; in vremea lui Cantemir, continentul nostru era sfisiat de luptele dintre Reformă și Contra-Reformă.

Cît despre Evul Mediu, el nu e altceva decit un clișeu mental, o inventie modernă. Si, oricum, Cantemir a trait si scris cu mult după aceea. Dar, poate că asemenea precizari li se par inutile celor care cred ca domnitorii beau automat șampanie si care văd istoria ca fiind împărțită natural in perioade rigide (Ev Mediu – Renaștere, etc.), aplicabile oriunde, ignorând astfel istoria reală, cea a obiectelor de zi cu zi, sau ignorând ceea ce istorica britanică Frances Yates numea «timpul dintre perioade».

De unde reiese ca istoria promovata de aceștia precum «România Mare» sfârșește ca si șampania: răsuflată. Răsuflată - pentru că a fost ținută prea mult între perioade.

XS
SM
MD
LG