Linkuri accesibilitate

Dintre ştirile – majoritatea, proaste! – ultimelor zile, cel mai tare m-a afectat aia despre înfiinţarea unui „cimitir al trădătorilor” în Turcia, unde vor fi – de fapt, au şi început să fie (agenţiile de presă comunicau numele căpitanului înhumat) – îngropaţi participanţii la lovitura de stat din noaptea de 15-16 iulie. Sinistră punere în scenă a „postumităţii” celor care, în viaţă, au înţeles altfel datoria de onoare faţă de Patrie (nu intru în detalii, dar bănuiesc că ofiţerii & soldaţii de sub comanda generalilor rebeli n-au decis chiar ei de partea cui să lupte).

Nu ştiu cum stau lucrurile la musulmani; în tradiţia creştină, figura trădătorului se identifică, prin excelenţă, cu Iuda, cel plasat de Dante în epicentrul Infernului. Or, „pentru cel care operează trădarea, această dublă mişcare – pe de-o parte, fiecare vrea să-şi exercite propria facultate de judecată şi nu-şi acordă adeziunea decât la ceea ce a fost analizat, validat şi înţeles prin propriile raţionamente; pe de altă parte, experienţa religioasă însăşi se vrea subiectivă, astfel încât Dumnezeu trebuie să vorbească sufletului fiecărui credincios – determină două consecinţe. Pe de-o parte, primatul experienţei subiective, care autorizează orice explicaţie: «trăirea» spirituală a lui Iuda este diferită de cea a celorlalţi discipoli: or, cine-l poate blama pentru aceasta? Pasul său greşit a constat în a gândi altfel şi în a face, poate, o mică eroare de apreciere: şi cine l-ar putea condamna pentru atâta lucru? El este un individ ca toţi ceilalţi, care a administrat cum a putut mai bine evenimentele şi a cărui subiectivitate trebuie să se autoanalizeze, pentru a-şi pricepe propriile fapte. Putem, aşadar, intra în simpatie cu el. Pe de altă parte, radicala alergie la sistemul comunitar produce un Iuda mult mai contestatar: dacă intriga conservată de Evanghelii nu a fost decât o raţionalizare a posteriori, realizată de o comunitate cu grave probleme de legitimitate? Infernul este, de acum, reprezentat de grupurile care strivesc individualităţile, pentru a-şi sluji mai bine propriile interese, definite ca superioare. Ca atare, dacă Iuda avea dreptate şi Biserica greşea? Dacă individul avea dreptate împotriva maselor?” (Régis Burnet, Evanghelia trădării. O biografie a lui Iuda, Cartier, 2010).

Nici gând să glosez pe marginea celor spuse de Régis Burnet, istoric francez în domeniul creştinismului; nu pot însă să nu-l citez pe papa Benedict XVI, un papă mai degrabă „teolog” decât păstor, care spune literalmente următoarele într-o cateheză din 18 octombrie 2006:

„…atunci când ne gândim la rolul negativ jucat de Iuda, trebuie să-l analizăm din perspectiva direcţiei superioare a evenimentelor menite de Dumnezeu. Trădarea sa a condus la moartea lui Iisus, care a transformat acest cumplit supliciu într-un spaţiu al iubirii mântuitoare şi în darul de sine însuşi a Tatălui. Verbul «a trăda» este versiunea unui cuvânt grec, care înseamnă «a da mâna». Uneori, subiectul acestui verb este Dumnezeu în persoană; el, care, din dragoste, l-«a dat pentru noi toţi». În misteriosul său plan de mântuire, dumnezeu asumă fapta de neiertat a lui iuda ca un prilej de dăruire totală a Fiului întru mântuirea lumii”.

Greu de crezut că, peste noapte, într-o Turcie laică au apărut câteva zeci de mii de Iuda, atât în rândurile armatei, cât şi printre jurişti, editori (se dă cifra de 25 de edituri închise!), bineînţeles ziarişti, opozanţi de toată mâna. Şi cum Dumnezeu toţi aceşti oameni „şi-au dat mâna” ca să-l înlăture de la putere pe un singur om, adevărat ales în mod legitim, fără să fi reuşit? Să fie „Cimitirul Trădătorilor” răspunsul?! Ştiu, istoria o scriu învingătorii – ce vor citi însă urmaşii celor învinşi printre rândurile de morminte, alineate într-un fel de paradă a ruşinii?

XS
SM
MD
LG