Linkuri accesibilitate

Fără a nega gradul de participare al altor lideri post-iugoslavi la marile crime, este limpede că principalul artizan al catastrofei a fost Miloşevici. În aceste războaie au pierit peste două sute de mii de oameni, victime ale ambițiilor pseudo-eroice ale unor birocrați terifiați de avansul transformărilor democratice. Evident că Miloşevici, asemeni lui Ceauşescu, s-a declarat total inocent. Cunoscut pentru momentele sale de anxietate şi chiar deprimare psihică, Miloşevici a fost de asemenea faimos pentru capacitatea de repliere şi de articulare a unui discurs aparent logic privind rolul său de garant al supraviețuirii naționale a sârbilor. De altfel, aceste teme apăreau pregnant în ultimul interviu acordat înaintea arestării, de către Miloşevici, cotidianului Danas din Belgrad: „M-am considerat întotdeauna, afirma cu falsă modestie Miloşevici, o persoană ordinară pe care, într-un anumit moment din viață, circumstanțele au plasat-o într-o poziție care a făcut obligatorie consacrarea întregii existențe cauzei unei națiuni primejduită în însăşi esența ei”. Din nou, regăsim temele rolului predestinat al conducătorului „ales de istorie” aşa cum au apărut constant în retorica autojustificatoare a dictaturii lui Ceauşescu, dar şi după aceea, mai ales în mitologia „despotului luminat” Ion Iliescu şi a „liderului național” Petre Roman.

În 2003, Slavenka Drakulić făcea anumite observații în timpul procesului de la Haga: „La început m-am simțit ca un copil la zoo. Am văzut un fost animal periculos acum încarcerat. M-am simțit stăpână pe mine și totuși nesigură și necrezând că pot fi așa de aproape de el. Poate Miloșevici nu înțelege, dar exact asta este el: un monstru într-o cușcă. Un om care poate că n-a ucis pe nimeni, dar ale cărui politici au cauzat moartea a mai mult de 200.000 de oameni” (vezi cartea N-ar face rău nici unei muşte, Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2008, Cap. IX, „O fiară în cuşcă”). A fost aşadar destul de frustrant pentru multe dintre victimele războiului fratricid din Balcanii de Vest faptul că Miloşevici a „scăpat” de verdictul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie. Dar au existat și procese finalizate, inclusiv prin verdictul de anul acesta împotriva lui Radovan Karadžić, fostul șef al forțelor sârbești din Bosnia, condamnat la 40 de ani pentru genocidul de la Srebrenica din 1995. Nu putem omite faptul că și acest din urmă proces a durat peste 5 ani, dar complexitatea cazurilor și dificultatea administrării probelor au făcut din reprezentațiile juridice de la Haga adevărate școli jurisprudențiale, cu minusurile şi plusurile lor. Au fost condamnate până acum 80 de persoane, 18 au fost achitate iar 13 trimise înapoi unor curți procesuale locale. Din păcate, personaje precum Karadžić sunt încă privite ca eroi în multe părți ale Serbiei, sau în regiunile cu populație majoritar sârbească din Bosnia, ș.a.m.d.

Acest lucru nu face decât să acutizeze senzația că administrarea trecutului în fosta Iugoslavie este încă un exercițiu de gândire iluzorie. Pildele Tribunalului de la Haga rămân însă extrem de valoroase, dar ele trebuie diseminate mai bine acolo unde s-au produs atrocitățile. Este nevoie de multă voință politică și perseverență locală pentru a interioriza lecțiile și milita în favoarea unei administrări totale și oneste a trecutului traumatic. Pentru că Miloşevici şi cei asemenea lui au fost posibili şi din cauza complicității extinse a numeroase grupuri de influență (media, Biserică, Academie, etc.). Există aşadar responsabilități individuale, pe care tribunalul s-a străduit să le probeze, dar există mai ales responsabilitatea colectivă a traumei. Cultura politică a locului este egal importantă. Tranziția şi însuşirea profundă a abc-ului democratic sunt la rându-le sarcini zilnice, țin de rutina politică a societății supusă acestui adevărat proces de anamneză colectivă.

Eşecul aşa-zisei comisii de adevăr a lui Vojislav Koštunica (2002-2003) a însemnat şi ratarea unei importante şanse în direcția reconcilierii regionale. Cert este că structura condițiilor de tranziție din Serbia nu a fost o copie a condițiilor din alte țări. S-a ratat complet administrarea trecutului comunist (epoca Tito) şi nu s-a realizat complet administrarea trecutului genocidar după debarcarea lui Miloşevici. De aceea, a ne aduce aminte cine a fost Slobodan Miloşevici nu este doar un exercițiu de istorie recentă, ci mai ales un exercițiu activ şi permanent de trezire şi conştientizare asupra pericolelor contemporane care sălăşluiesc în orice demers populist şi radical-etnocentric.

XS
SM
MD
LG