Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

România e pe agenda multor amatori de turism periculos. La oraş sau sat trebuie să te lupţi cu jungla primitivă şi cu nostalgiile comuniste ca să rămâi întreg şi liber. E de neînţeles cum de există atâţia nostalgici după trecutul comunist sau primitiv când cu un ghid bun poţi găsi în România enclave din toate perioadele istorice, ba chiar şi forme de organizare socială încă nebrevetate în care poţi dispărea fără urmă.

Multe cătune trăiesc în condiţii cu nimic mai presus de cele ale clanurilor primitive. Oamenii se adăpostesc în bordeiele lor tradiţionale de pământ şi paie, uneori alături de animalele din bătătură. Satul este 51% produs tradiţional românesc: fără veceu, fără apă, fără gaze, fără educaţie şi drumuri. Poate cu pokemoni. Civilizaţia nu ajunge la sat decât sub forma raziilor şi descinderilor poliţieneşti sau a echipelor de televiziune care-i filmează pe oameni din maşină, ca la safari. La Berevoeşti-Argeş, procurorii au descoperit zilele trecute o comunitate trăind după regulile sclavagismului de piaţă. Zeci de oameni au fost racolaţi (ca să nu spunem răpiţi) şi puşi să muncească în folosul comunităţii care-i ţinea seara cu lanţul la gât iar în zilele de sărbătoare sau la petreceri îi punea să se bată între ei că stăpânii nu au televiziune prin cablu să se distreze. Dacă te nimereai seara prin locurile de vânătoare de capete ajungeai să subminezi sistemul sclavagist din interior. Pe de altă parte, când venea vorba despre ajutoare de stat şi venituri minime garantate, stăpânii de sclavi treceau direct la comunism şi-şi revendicau banii, iar primăria, dependentă de voturile lor, le dădea dreptul, semn că se supune voinţei poporului.

Dar stăpânii sclavilor din Berevoeşti sunt nişte tradiţionalişti, cu lanţurile şi torturile lor. Căci nu mai sunt nici închisorile ce au fost. Au devenit leagăne de creaţie artistică şi centre de odihnă şi tratament, hotspoturi pentru internet şi telefonie mobilă. Cel puţin pentru privilegiaţi. Regulile sunt pe punctul să se schimbe. Cei patruzeci de stăpâni de sclavi de la Berevoeşti ajunşi în puşcărie ar putea să se supună altor reguli de ospitalitate şi să nu mai fie nici masculi, nici alfa, ca la ei acasă.

Peste puşcăriile româneşti pluteşte vânt de libertate. Deţinuţii cu mic cu mare, micii găinari şi marii demnitari, îşi cer eliberarea anticipată de la cel mai înalt nivel, adică de pe acoperişul puşcăriilor. Le-au aprins imaginaţia cu televizorul. Acolo au auzit că Justiţia nu mai are loc şi pentru ei. Sunt câteva puşcării în care se înghesuie ca puii în incubator zeci de mii de oameni şi toţi se consideră nevinovaţi sau mai puţin vinovaţi decât permite legea. Ar vrea ca ministrul să modifice Codul Penal sau să dea o amnistie să ajungă la tot poporul infractor. Să le crească speranţa la viaţă liberă. Deocamdată oficialii sunt prinşi între povara fiscală a nenumăratelor procese de la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (care ameninţă să condamne statul la zeci de milioane de euro pentru cazarea proastă la prici) şi revolta puşcăriaşilor care ar vrea o zeghe mai de firmă pe ei şi lanţuri cu ştrasuri. Nici mâncarea de cantină nu le face bine la sănătate astfel că mulţi ajung să-şi piardă vremea în spital, în loc s-o petreacă, eliberându-se prin scris.

Dar ministrul Justiţiei nu prea are timp de dat. Deci nu vrea să golească puşcăriile chiar dacă un nou val de puşcăriabili cu gulere albe ameninţă să rupă barajele şi să crească densitatea populaţiei pe metru pătrat de penitenciar. Vrea să dea ţării noi puşcării sau măcar să le sistematizeze mai bine pe cele vechi. Pe de altă parte, la guvern se luptă cu toţii să crească anticorupţia pentru a mai subţia numărul celor cărora li se apleacă de la primul milion. Cu atât mai mult cu cât, în condiţiile astea de secetă, chiar şi cei care pun primii lei deoparte sunt dubioşi astfel că fiscul şi serviciile secrete stau cu ochii pe tot ce se mişcă prin conturi. La puşcării sunt mai mulţi candidaţi pe loc decât la Facultatea de Drept.

Ca să se ridice la înălţimea subiectului, oamenii de la Justiţie au pus de o lansare fastuoasă a luptei anticorupţie inaugurată, cum altfel? cu un plagiat. Programul de luptă împotriva corupţiei lansat degeaba acum patru ani de mereu fostul sau viitorul Cătălin Predoiu a fost dat la întors, i s-au mai cusut nişte pampoane şi a fost prezentat ca nou de ministrul Justiţiei, Raluca Prună. Oricum, spune premierul, trebuie să mergem la firul ierbii căci de acolo creşte şi firul roşu al corupţiei. Ai zice că, după şapte luni de guvernare, ar fi trebuit să descopere că firul corupţiei a ţesut de multă vreme covoarele roşii care duc dintr-o parte într-alta pe culoarele puterii. Că firul corupţiei nu mai creşte de multă vreme în iarbă, ci din zidurile instituţiilor, din pereţii seifurilor de la finanţe, din conturile din bancă. Că firele corupţiei s-au maturizat şi au devenit codru frate cu românul. Că nu mai poţi vindeca corupţia cu creme antirid, ci printr-o operaţiune de anvergură care presupune şi decaparea pământului otrăvit în care sunt înfipte rădăcinile marilor averi şi scuturarea acestora de rozătoare. Şi că deparazitarea sistemului începe cu deparazitarea propriului creier.

Şi pentru că vorbim de paraziţi, o etapă pe care nu trebuie s-o rateze niciun amator de turism periculos este, cu certitudine, o vizită în sistemul spitalicesc. Desigur, cu costum de protecţie şi mască pe figură ca să nu devină gratuit şi pe termen nelimitat pensionar al sistemului. Spitalele din România au devenit cuibuşorul de nebunii al puşcăriabililor pe care cocktailul de boli intraspitaliceşti şi mizerie îi inspiră în permanenţă să facă puncţii şi operaţii de bypass pe card deschis, provocând masive hemoragii financiare şi amputaţii de fonduri.

Ca şi ministerul Finanţelor, al Justiţiei sau al Culturii, ministerul Sănătăţii a devenit o instituţie aspiraţională. E greu de găsit sănătate, finanţe, justiţie sau cultură în proporţii mai scăzute ca în aceste ministere iar principala preocupare a miniştrilor este să dea conţinut propriei lor demnităţi publice, chiar dacă sunt nedemni de ea. Prin spitale, ca şi prin tribunale, pe tarlalele agricole sau prin instituţiile culturii circulă virusuri care, în ţările civilizate, sunt studiate doar la capitolele de paleobiologie. Pacienţii acestor ministere suferă de dureri inexplicabile, îşi pierd unii cunoştinţa, alţii conştiinţa, au idei fixe şi, de regulă naţionaliste căci tot ce-i românesc nu pierde. Trebuie să fie garatat sută la sută românesc mai ales când e scos în avanscena Operei Naţionale, unde ciocnirea civilizaţiilor cu necivilizaţii a fost catastrofală. Ministrul Culturii i-a lăsat pe tenori să cânte pe limba lor, iar pe balerini i-a trimis să danseze la altă masă. La urma-urmei, operele pot fi cântate şi în concert, nu doar jucate pe scenă, dar nu există dans fără muzică. Pe scena operei, corul robilor evrei a fost peste 51% românesc. De asemenea, patriotismul agroalimentar trebuie pus la raft cu etichetă tricoloră în proporţie de 51%, cum stabileşte o lege semnată zilele trecute de preşedintele României. O nouă victorie a spiritului patriotic care privilegiază salamul de soia românesc şi cârnaţii de Pleşcoi, în detrimentul bucătăriei franţuzeşti. Stimulaţi de nostalgia guvernamentale pentru naţionalismul economic, nu pare nimic mai normal ca producătorii români să facă reclamă la salamul Gostat, şi el în proporţie de 51% românesc.

Românii nu mai găsesc ieşirea din penitenciarul comunist. Pe coridoare sunt diverşi inşi care le arată direcţia, dar nu fac decât să-i încurce. O fac anume, pentru că se hrănesc cu carne de om, cu deruta publică, cu fricile colective. Mai e câte unul care vorbeşte uneori despre necesitatea organizării unui muzeu al comunismului fără să vadă că trăim în mijlocul lui şi că, dacă nu suntem atenţi, exponatele care circulă în libertate pe stradă sau prin instituţii ne-ar putea înghiţi. Pe bună dreptate se întreabă mulţi, unde să meargă dacă ar părăsi penitenciarul? La stăpânii de sclavi? În comuna primitivă, al doilea cătun pe dreapta?

Pericolul este, pe de altă pare, că mentalitatea comunistă tinde să devină culmea civilizaţiei pentru sclavii capitalismului sălbatic. Un mort frumos cu ochii vii. Îi admiră arhitectura bolovănoasă, arta, paranoia naţionalistă, ideologia colectivistă. Nu încetează să-i evoce realizările şi împlinirile. E un miraj întreţinut de stăpânii care-i acoperă rugina, mizeria, tencuiala coşcovită şi-l anvelopează cu bani europeni. Ferchezuiesc haosul comunitar. Întind ridurile birocraţiei. Vindecă sărăcia mituind dependenţii de ajutoare. Lansează campanii anticorupţie deşi cei care le poartă sunt corupţi. Ar vrea o Românie educată, dar cei care ar trebui s-o educe sunt needucaţi, sfertodoctori, plagiatori şi impostori. Ratează parcă înadins toate eforturile de a se îndepărta de acea perioadă. De parcă ar vrea s-o facă absolut necesară, inevitabilă. Un număr de iluzionism în care sunt racolaţi de frică sau foame cât mai mulţi în numele unui ideal politic. Odată prinşi în sistem, sunt puşi să facă şmotru pentru comunitate, să lupte cu corupţia în numele democraţiei şi să se bată între ei de sărbători, ca să aibă şi stăpânii cu ce se distra.

XS
SM
MD
LG