Linkuri accesibilitate

România are aproximativ 60 de mii de copii instituţionalizaţi în servicii de tip rezidenţial şi familial şi există multe suspiciuni de abuzuri, mergând până la trafic şi sclavie.

Ministrul muncii Dragoş Pâslaru a fost audiat la Direcţia crimă organizată după ce a afirmat că în orfelinate ar acţiona reţele de trafic de carne vie. El susţinea că are informaţii despre cazuri din centrele pentru minori din sud-estul ţării. „E vorba, precizează ministrul, de instituţii ale statului în care este suspiciunea că a fost trafic de copii (...) Sunt mai multe instituţii, cel puţin 4-5 instituţii unde se fac anchete.” După aceste declaraţii, a cerut o audienţă la Direcţia de crimă organizată pentru a furniza informaţii. Susţinea după aceea că ar fi fost doar o întâlnire de rutină în care s-au stabilit căile prin care cooperarea dintre cele două instituţii să devină mai eficientă.

Afirmaţiile sale i-au pus pe jar nu doar pe procurori sau pe jurnalişti, ci şi pe alţi foşti demnitari. De pildă, pe Ana Costea, fost ministru al Muncii, afirma că este şocată de declaraţiile succesorului ei. Ea pretinde că primea zilnic informaţii de la Serviciul Român de Informaţii însă niciuna referitoare la reţelele de trafic din orfelinate. Însă este probabil că ar fi trebuit să schimbe sursa de informaţii. Puţine au fost lunile în timpul mandatului ei şi al altor predecesori în care să nu se fi aflat de abuzuri scandaloase împotriva minorilor petrecute în centrele de plasament sub privirile autorităţilor publice locale complice prin pasivitate sau încetineala reacţiilor.

O lungă istorie de abuzuri

Declaraţiile actualului ministru sunt şocante şi pentru că au fost făcute în zilele în care poliţia şi parchetul descindeau în forţă la Berevoeşti, o gară de tranzit, după cum se pare, pentru traficanţii de sclavi racolaţi cu promisiuni sau pur şi simplu răpiţi şi puşi să facă munci pentru stăpânii lor. Cercetările în acest caz au început să scoată la iveală o întreagă reţea de trafic cu sclavi care ar acţiona de ani de zile sub ochii autorităţilor. Printre aceşti sclavi şi câţiva copii care erau trimişi la cerşit, abuzaţi şi puşi să se bată pentru distracţia stăpânilor.

Dar afirmaţiile ministrului sunt surprinzătoare doar pentru neavizaţi. România are aproximativ 60 de mii de copii instituţionalizaţi în servicii de tip rezidenţial şi familial şi, în ciuda statisticilor fragmentare, există multe suspiciuni de abuzuri, mergând până la trafic şi sclavie. Conform informaţiilor furnizate de Autoritatea Naţională pentru protecţia drepturilor copilului şi adopţie, în ultimii cinci ani cel puţin 66 de copii din cele peste 700 de orfelinate au fost victime ale traficului sexual. Procurorii DIICOT au descoperit cazuri de exploatare sexuală a minorilor în Târgovişte, Iaşi, Mediaş sau Vâlcea. O minoră ar fi murit în urma abuzurilor sexuale la care a fost supusă.

În 2014 s-a descoperit că în mai multe case de plasament familial din Huşi şi Negreşti, copiii instituţionalizaţi au fost forţaţi să se prostitueze. Procurorii de la crimă organizată au scos la iveală o reţea care plasa prostituate minore în oraşe din tot judeţul Vaslui. Clienţii erau selectaţi de proxenetul şef de centru de plasament. Mai mult, pentru a anihila posibila lor rezistenţă, proxenetul, care era şi narcotraficant, le droga înainte de a le livra clienţilor. Ele proveneau din familii dezorganizate. Este doar una dintre reţelele de prostituţie infantilă şi trafic de minori care apar mai la tot pasul, că e vorba despre Reşiţa, Vaslui, Piteşti sau Craiova, unde abuzarea şi drogarea copiilor pare să fie un mod de operare comun.

În primăvara trecută mai mulţi angajaţi ai Direcţiei pentru Protecţia Copilului Olt trimiteau sesizări în legătură cu relele tratamente aplicate copiilor dintr-o casă de tip familial din Caracal, unde se aflau mai mulţi minori în îngrijire. Ancheta oficială a descoperit un întreg lanţ de abuzuri de la furtul de mâncare şi bătaia sistematică aplicată copiilor până la torturarea unei fete care s-a dovedit mai greu de stăpânit. Aceasta ar fi fost legată şi bătută bestial chiar de şefa de centru, nemulţumită că fata nu poate fi domesticită altfel. Ministerul Muncii a primit înregistrări video şi fotografii care probează condiţiile inumane în care sunt ţinuţi copiii.

Şi nu este singurul caz! Luna trecută au ieşit la iveală că la centre de plasament din Bucureşti şi Braşov, copiii erau sedaţi pentru a nu-i deranja pe asistenţii sociali. După cum au aflat anchetatorii, la Casa de copii Sfânta Maria, din Capitală, în ultimii doi ani mai mult de jumătate dintre copiii rezidenţi, fete între opt şi 18 ani, au fost tratate medicamentos pentru diverse afecţiuni psihice fără a fi bolnave. Multora dintre ele le-au fost administrate sedative puternice cu impact devastator asupra facultăţilor de cogniţie. 24 de angajaţi sunt puşi sub urmărire penală. Acelaşi tratament şi la centrul pentru copii din Dacia, judeţul Braşov, unde procurorii au descoperit că minorii erau sedaţi, înfometaţi şi închişi în secţii de psihiatrie. Şeful Direcţiei pentru Protecţia Minorului din Braşov nu părea scandalizat de rezultatul cercetărilor. El susţinea că erau obraznici şi trebuiau cumva calmaţi. Au fost duşi la psihiatru şi, cu toate că erau perfect sănătoşi, au primit o medicaţie dură, indicată pentru boli grave cum ar fi schizofrenia, Parkinson sau epilepsie. Avocatul poporului s-a autosesizat şi a declanşat propria anchetă în aceste centre de plasament iar Autoritatea pentru drepturile copilului a extins ancheta la nivelul întregii ţări. Însă nu e nevoie de o cercetare aprofundată pentru a se vedea clar că imobilizarea (cu cămaşă de forţă sau lanţuri), sedarea, abuzarea psihică şi fizică a copiilor par să fie principiile de bază ale educaţiei din internate.

În România, cultura abuzului împotriva minorilor este parte însemnată a reprimării şi intoleranţei faţă de toate categoriile defavorizate şi minoritare şi a fost încurajată de politici sociale şi de sănătate din perioada comunistă. Mai mult, abuzul împotriva copiilor este considerat azi chiar o formă de stimulare a educaţiei, unele forme de violenţă (trasul de urechi, bătutul la palmă, palmele peste ceafă) fiind considerate normale, benigne. Statisticile Organizaţiei Salvaţi copii pun în evidenţă faptul că 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor şi că 20% dintre părinţi consideră că bătaia este un bun mijloc de educaţie a copilului.

Conform datelor furnizate de Autoritatea pentru protecţia copiilor, numai în anul 2014 au fost înregistrate peste douăsprezece mii de cazuri de abuzuri împotriva minorilor. Cele mai multe s-au petrecut în familie, însă, spun autorităţile, statisticile ar putea fi înşelătoare pentru că abuzurile asupra minorilor din centrele speciale sunt făcute în spatele uşilor închise, fără martori. Mai mult de jumătate au avut loc în mediul rural. Dintre toţi cei abuzaţi trei mii, adică un sfert, au fost plasaţi de urgenţă în familii-surogat sau în orfelinate. Circa două mii de copii au fost abuzaţi emoţional şi fizic şi 330 (adică 5% din total) au fost abuzaţi sexual. Statisticile spun că în aproape nouă mii de cazuri a fost nevoie de consiliere psihologică iar în 250 de intervenţia medicului. Aceste statistici sunt o dovadă că afirmaţia ministrului Muncii despre abuzarea de toate felurile a minorilor în cadrul unor reţele organizate nu este decât o ştire veche pe care investigaţiile periodice nu fac decât s-o confirme.

Orfan, adică abandonat

Orfanii sunt, de fapt, nişte abandonaţi. De familie, societate şi stat. Chiar dacă sunt puţine cazurile de copii fără părinţi cunoscuţi (câteva sute în ultimii ani) cei mai mulţi copii din centrele de plasament sunt, într-un fel sau altul, abandonaţi după ce au fost abuzaţi de părinţi sau rude. Ajunşi în orfelinate, au fost folosiţi ca scut uman de autorităţile centrale sau locale care au primit bani, ajutoare şi credit politic. Sunt notorii orfelinatele de lux unde nu se afla niciun copil şi erau folosite pentru a convinge vizitatorii străini că ne aflăm pe calea cea dreaptă. România are o lungă şi întunecată istorie de abuzuri împotriva copiilor. La începutul anilor 1990, când s-a putut pătrunde în universul carceral al căminelor pentru copii de pe vremea comunismuui, s-a descoperit că zeci de mii de minori erau crescuţi într-un mediu care i-a traumatizat pe viaţă. Ei erau ţinta abuzurilor şi o importantă resursă financiară pentru cei în grija cărora fuseseră plasaţi. Au fost abandonaţi în urma politicii de creştere forţată a natalităţii impuse de regimul comunist şi au o pondere însemnată în statisticile criminale de azi.

Abuzul şi abandonul familial reprezintă astăzi cele mai importante surse ale centrelor de plasament. Ele se generează cumva reciproc, într-un cerc vicios evident mai ales în familiile fără resurse, de la baza societăţii. Codul penal prevede că instanţa de tutelă poate decide decăderea din drepturile părinteşti la cererea autorităţilor publice care au atribuţii în domeniul protecţiei copilului „dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.” În această categorie nu intră, aşadar, doar minori din familii destrămate şi abuzive, ci şi noua resursă a infracţionalităţii: copiii celor plecaţi la muncă în străinătate, aşa-numiţii orfani ai migraţiei, lăsaţi de regulă în grija rudelor sau cunoscuţilor. Deşi în scriptele oficiale apar doar vreo optzeci de mii, ar fi vorba în realitate despre sute de mii de copii, după cum spun organizaţiile nonguvernamentale. Legea referitoare la protecţia copiilor a fost modificată în 2013 obligând părinţii să notifice serviciile publice de asistenţă socială cu minim 40 de zile înainte de plecarea din ţară.

La jumătatea anului trecut a fost adoptată o hotărâre guvernamentală complementară prin care şcoala şi serviciul public de asistenţă socială trebuie să atribuie copilul cu părinţi plecaţi în străinătate unei persoane eligibile stabilite din cadrul familiei extinse. Cu toate acestea aproape jumătate dintre „euro-orfani” sunt lipsiţi complet de grijă părintească şi patru mii au intrat în centrele de plasament pentru a le asigura îngrijirea şi protecţia. Dar, după cum se pare, în centrul reţelelor de trafic şi abuz de minori s-ar putea afla tocmai orfelinatele şi instituţiile de tip familial care, conform legii, ar trebui să-i protejeze pe copii. De multe ori, autoritatea locală nu se mai uită la cazierul sau pregătirea asistenţilor sau şefilor de centru de plasament. Iar unii dintre aceştia au transformat abuzul într-o industrie profitabilă. Câştigă aproximativ 900 de lei pe lună, primesc alte câteva sute de lei pentru alimentele şi îmbrăcămintea copilului şi, dacă se descurcă, pot scoate bani buni din proxenetism sau trimiţându-i pe copii la cerşit. Se întâmplă de multă vreme dar se pare că ministrul Muncii a descoperit abia acum. Şi nici procuratura nu s-a grăbit.

Rămâne de văzut cât e de normal ca un ministru să facă aceste afirmaţii public, înainte de finalizarea (şi chiar de începutul) anchetelor favorizând, cum s-ar spune, infractorii care-şi pot şterge acum urmele. De asemenea, aşteptăm ca ministrul Muncii să se refere şi la reţelele de trafic de forţă de muncă pentru că nu odată aceşti intermediari s-au transformat în neguţători de sclavi.

XS
SM
MD
LG