Linkuri accesibilitate

La granița dintre Georgia și Abhazia miroase a balegă, a iarbă arsă și a pădure încinsă. Ofițerul abhaz cu trei stele mari mă trimite pe partea cealaltă a drumului și mă pune să aștept.

Abhazia, Georgia 2016, În căruță, pe podul dintre Georgia și Abhazia

Abhazia, Georgia 2016, În căruță, pe podul dintre Georgia și Abhazia

De sus de pe dâmb, colegii lui cu grade mai mici se uită îndelung la mine cu binoclu. Îmi vine să le fac semne obscene, dar mă abțin și mă gândesc că oamenii își fac meseria, în fond câți străini trec anual Râul Enguri pentru a merge spre Abhazia?

Mai puțin de o sută și majoritatea sunt oficiali ai ONU, UE, OSCE și alte instituții internaționale care monitorizează sau fac rapoarte despre această zonă, ceilalți sunt georgieni și abhazi, care locuiesc în apropierea graniței. Majoritatea turiștilor din fostele state sovietice intră în Abhazia dinspre Rusia, e mult mai simplu și mai aproape pentru ei.

Între Soci și Suhumi, capitala Abhaziei, sunt doar 150 de kilometri, pe care autobuzul îi parcurge în trei-patru ore în funcție de aglomerația de la granița cu această mică țară pe care doar Rusia, Venezuela și Nicaragua au recunoscut-o. Dacă alegi, însă, ruta dinspre Rusia nu mai poți intra în Georgia, fiindcă Tbilisi consideră că Abhazia îi aparține.

Deci, trebuie să ajungi la Batumi și de acolo să faci cale întoarsă spre Suhumi. Între Soci și Batumi nu există, însă, autobuz sau tren, tocmai fiindcă între Rusia și Georgia se întinde această țară, care nu există ca atare pe hărțile internaționale.

Cu o mașină de teren ar putea fi străbătut drumul, prin Munții Caucaz, făcând un ocol de câteva sute de kilometri pe drumuri proaste, nemarcate suficient și greu accesibile. O dată pe săptămână funcționează, totuși, o cursă maritimă între Soci și Batumi, foarte scumpă și la care se găsesc cu greu locuri. Dacă vrei să-ți cumperi bilet, vânzătoarea de la ghișeu, care stă acolo doar câteva ore pe zi, te trimite mai întâi la poliția portuară care trebuie să-ți verifice actele.

Soci, Rusia 2016: Gara maritimă, Soci

Soci, Rusia 2016: Gara maritimă, Soci

Prin soarele îngrozitor din mijlocul zilei, am mers cei câțiva kilometri încercând să găsesc poliția din Portul Soci. Clădirea pare la prima vedere părăsită, nimeni nu intră, nimeni nu iese. Încerc să-i explic unui soldat aflat acolo, ce vreau, dar nu înțelege. Îl rog să cheme un ofițer și se fâstâcește. În cele din urmă, când vede că nu mă clintesc, dă un telefon și îmi face semn să mă așez pe o bancă aflată la soare. Cu toate că, cele mai multe dintre zilele petrecute „în jurul Mării Negre” au fost reci și ploioase, în sudul Crimeei, la Novorossisk și la Soci temperaturile au trecut de 35 de grade Celsius, iar atmosfera umedă face ca totul să fie sau să pară lipicios. După vreo zece minute apare un ofițer tânăr și plin de bunăvoință, care îmi cercetează cu atenție pașaportul și spune că totul pare în regulă, dar pentru a fi sigur își mai cheamă un coleg. Se uită la ștampile, la datele de intrare, la viză și în final, colegul mă avertizează că vasul care pleacă spre Batumi se mai întoarce la Soci abia peste o săptămână, moment la are viza mea de ședere în Rusia e expirată.

Îi explic că nu vreau să mă mai întorc. Cel puțin nu atât de curând, dar el nu înțelege de ce, în această situație, am cerut o viză cu două intrări. În cele din urmă, îi asigur că nu voi încerca să revin ilegal la Soci și să le creez probleme.

De fapt, abhazii sunt cei care pretind viză cu două intrări în Rusia pentru a te lăsa să intri pe teritoriul lor. La finalul discuției le cer o dovadă că pașaportul meu e în regulă, în așa fel încât să pot să-mi cumpăr bilet pentru „Kometa”, celebra barcă săptămânală și singura legătură între Soci și Batumi, dar nu vor să-mi dea. Și atunci cum să-mi iau bilet, întreb? E suficient că ai venit până aici, îmi răspunde unul dintre ei. Nu prea înțeleg mecanismul și tot ce sper e să nu mai trebuiască să fac încă o dată drumul până acolo.

Între timp casa de bilete s-a închis, dar mai aveam la dispoziție o zi și mă bazam pe faptul că femeia de la ghișeu mi-a rezervat un loc.

Gara maritimă, aflată lângă poliția de frontieră e goală cu excepția celor două zile când „Kometa” vine și pleacă. În dimineața plecării, la ora 11, când vasul trebuia să fie deja în larg, abia a început controlul pașapoartelor și bagajelor. Pe la 12,30, când toată lumea se îmbarcase, „Kometa” continua să stea în așteptarea unei femei, care avea probleme cu actele. Odată urcați pe vas, care e mai mic decât majoritatea yahturilor private garate în portul Soci, atmosfera a devenit dintr-o dată mult mai relaxată, decât în oraș. Oamenii s-au înghesuit în spațiul descoperit dintre restaurant și cabina în care se înșirau locurile de stat și și-au aprins țigările, ca niște liceeni care au scăpat brusc de supraveghere și într-o devălmășie veselă nimeni nu părea să mai respecte nicio regulă: lumea intra și ieșea din cabina pilotului, trecea pe punte pe unde erau semnele de interzis, își cumpărau bere și o beau fericiți la vedere, nu ca în Rusia unde în locuri publice nu ai voie să consumi alcool, o încercare a autorităților de a limita alcoolismul. După ce „Kometa” a plecat, căpitanul s-a schimbat și a apărut cu un tricou pe care scria Germania, întrebând pe oricine întâlnea în cale, dacă are nevoie de ceva.

Un georgian mi-a adus o cafea dulce cu mult caimac și nu a vrut să-mi ia bani pe ea. Mai târziu, la Batumi, tot el s-a oferit să mă ducă la hotel cu mașina care-l aștepta în port. „Aici e Georgia”, mi-a spus, iar „oaspeții sunt bine veniți”. „Kometa” a ajuns seara pe la opt la Batumi, ocolind așa zisele ape teritoriale ale Abhaziei.

Abhazia, Georgia 2016: Podul peste rîul Enguri la frontiera dintre Georgia și Abhazia,

Abhazia, Georgia 2016: Podul peste rîul Enguri la frontiera dintre Georgia și Abhazia,

A doua zi de dimineață planificasem să merg spre Suhumi, dar georgienii cu care am vorbit mi-au spus că nu e posibil și mai mult decât atât, unii dintre ei m-au lăsat să înțeleg cu toată politețea de rigoare că nici nu e prea moral să călătoresc într-un teritoriu care le aparține, dar care e acum în mâinile rușilor. Georgienilor le este interzis să intre în Abhazia, cu excepția celor care locuiesc lângă graniță

Pentru mine, însă, nu e nicio interdicție. Așa că dimineața devreme, am plecat spre vechea autogară de unde am luat o marșrutka până la Zugdidi, localitatea cea mai apropiată de frontieră, gândindu-mă că de acolo pot merge pe jos sau face autostopul. Din Zugdidi, circulă însă mașini mai mult sau mai puțin oficiale spre graniță, pe care le folosesc în special abhazii sau georgienii care au rămas în teritoriul autoproclamat independent, când se întorc acasă după ce au făcut cumpărături în Georgia sau după ce au fost aici la spital. Fiindcă la Batumi s-a deschis un spital special pentru abhazi.

Abhazia, Georgia 2016: La „granița” dintre Georgia și Abhazia. Pistolul pacifist din partea georgiană

Abhazia, Georgia 2016: La „granița” dintre Georgia și Abhazia. Pistolul pacifist din partea georgiană

Înainte să ajung pe bucata de drum care nu aparține nimănui am văzut soldați georgieni înarmați până în dinți, iar pe partea stângă a drumului un pistol uriaș cu țeava înodată. Nu e chiar o replică fidelă a celebrei sculpturi din bronz intitulată „Non-Violence”, concepută de Carl Fredrik Reuterswärd în memoria prietenului său John Lennon (și făcută cadou de guvernul din Luxemburg, Națiunilor Unite, unde se și află în grădina clădirii din New York), dar sugerează dorința de pace a georgienilor.

Viza abhază am obținut-o prin Internet, pe baza celei rusești. Hârtia printată care dovedește că mi s-a dat voie să intru în Abhazia, am lăsat-o la soldații de la trecerea frontierei și am așteptat unde mi s-a spus, până ce datele mele au fost verificate. M-am așezat pe asfaltul fierbinte și murdar, transpirată după traversarea porțiunii dintre cele două puncte de control. Aerul e proaspăt, dar foarte umed și dogorîtor. Ceva mai departe sunt ținute niște georgiene în negru cărora le-a murit fratele rămas în Abhazia. Vorbesc la telefon și plâng. Între timp pe lângă noi trec o mulțime de oameni cu sacoșe mari, un bărbat duce cu el o pungă de la McDonald’s cu un „Happy meal”, o femeie are o cutie cu o păpușă blondă și un pachet mare de hârtie igienică. Mulți dintre ei sunt georgieni care trăiesc în primul oraș după graniță, Gal cum îl numesc abhazii sau Gali, după denumirea georgiană. Sunt cei care n-au vrut să-și părăsească locuințele după războiul de la începutul anilor ’90.

S-a înserat de-a binelea, femeile în negru au trecut și nu mai era nimeni în jur, doar eu sprijinită de rucsacul trântit pe joc și militarii abhazi, care păreau că m-au uitat acolo.

Abhazia, Georgia 2016: Enguri, râul ce desparte Georgia de Abhazia

Abhazia, Georgia 2016: Enguri, râul ce desparte Georgia de Abhazia

Într-un târziu, după tot felul de deliberări, asupra cărora voi mai reveni, am trecut, iar la ultima verificare mi-au confiscat hârtia care arăta că am voie să intru în Abhazia. Mi-au spus că nu mai am nevoie de ea. Și atunci cum pot dovedi că sunt în legalitate, întreb eu. Polițistul de frontieră, care pare să aibă o funcție importantă, îmi răspunde pe un ton ofensat, că nimeni nu-mi va cere să dovedesc. Pe de altă parte, pe pașaport nu au pus niciun fel de ștampilă de intrare, în schimb m-au avertizat să iau viza de ieșire de la Ministerul de Externe din Suhumi când mă întorc. Îmi trimit un soldat în termen să-mi explice în engleză cum stau lucrurile. Roșcovan, plin de coșuri și de bunăvoință, băiatul îmi zice că așa sunt regulile și că toată lumea trebuie să le respecte „chiar dacă sunt stupide”.

Deci, intru în Abhazia fără să pot dovedi că n-am trecut fraudulos frontiera. De fapt toate aceste reguli nu fac decât să arate că țara nu există. Georgienii nu pun vize pe pașaport când treci sau ieși dinspre Abhazia, pentru că din punctul lor de vedere e o călătorie în interiorul granițelor de jure ale țării lor.

Abhazia, Georgia: Faleza la orele serii, Suhumi

Abhazia, Georgia: Faleza la orele serii, Suhumi

O mașină de ocazie mă duce până în Gal, un oraș verde în care jumătate dintre locuințe sunt de mult abandonate. Prin geamurile casei de cultură, se aude cum cineva se căznește să cânte partitura unui bariton, la parterul unui bloc, a cărui parte superioară e pe cale să se dărâme funcționează un salon de coafură „de lux”, iar la autogară sunt trei chioșcuri insalubre, dintre care unul e frizerie. Mi-am petrecut două ore așteptând un maxitaxi spre Suhumi, unde am ajuns noaptea târziu, cu un șofer care a făcut slalom printre vacile care se întorceau singure acasă, umblând pe șosea.

XS
SM
MD
LG