Linkuri accesibilitate

John Gray este un important filozof politic, admirabil critic cultural și un intelectual public nonconformist. Este adversarul oricărei dogme, un distrugător de mituri întotdeauna pregătit să sfideze idolii tribului, indiferent de cât de dezamăgitor ar putea acest lucru să fie pentru cei care caută răspunsuri imediate la întrebări fundamentale. Ultima sa carte este simultan edificatoare și binevenită. Ea continuă atacul lui Gray împotriva erorilor modernității printre care se află și mitul progresului ca dezvoltare lineară de la simplu la complex și, într-un mod moralizator, de la rău la bine. Gray vede progresul drept un anestezic intelectual, echivalentul prozacului, care are rolul de a ne domoli frustrările, anxietățile și fricile. El identifică această fascinație cu progresul în majoritatea meta-naratiunilor modernității, de la liberalism la socialismul timpuriu, la marxism, bolșevism și progeniturile lor.

Certitudinea că progresul este ineluctabil, inexorabil și ireversibil ne face orbi la efectele secundare mai întunecate ale aventurii modernității: explozii sălbatice de intoleranță, discriminare, persecuții și genocid, asalturi iraționale asupra naturii. Mitul progresului este intim legat de divinizarea viitorului și de încercările de a evita orice formă de auto-evaluare: „dintre multele beneficii ale credinței în progres cel mai important ar putea fi acela că previne excesul de auto-cunoaștere” (p. 4). Romancierul francez Émile Zola, exemplul paradigmatic al intelectualului angajat, a scris: „Cred că viitorul umanității depinde de progresul rațiunii prin știință”. Scriitorul rus Osip Mandelstam a avut o percepție complet diferită asupra istoriei atunci când a mărturisit soției că la vârsta de cinci ani, atunci când a auzit pentru prima oara cuvântul progres, a început imediat să plângă. Progresul este o iluzie contagioasă, dar această subjugare este exact ceea ce cel care crede în ea refuză să admită: „Pentru cei care trăiesc în mit, acesta pare un fapt aprioric. Progresul uman intră într-o asemenea categorie de fapte. Dacă îl accepți ai un rol în marele marș al umanității. Desigur, umanitatea nu mărșăluiește niciunde. ‘Umanitatea’ este o ficțiune formată din miliarde de indivizi iar pentru fiecare în parte viața are un caracter final și singular” (pp. 6-7).

Credința de neclintit în progres este profund legată de convingerea fermă că știința este, într-un fel sau altul, capabilă să îmbunătățească viața umană. În mod evident, există realizări tehnologice care nu pot fi negate, dar ne diminuează ele oare angoasele esențiale? Nu a fost știința implicată în planul abominabil al naziștilor de a impune o comunitate rasială purificată de pretinși agenți poluanți? Nu a fost „marele experiment” stalinist înrădăcinat în exaltarea prometeică a tehnologiei?

Din anumite puncte de vedere, mare parte din critica lui Gray a moștenirii Iluminismului, atât de profund inserat în fondul mediului nostru spiritual, este similară cu reacția conservatoare la fantasma dezvoltării continue către o comunitate pacificată și armonioasă. Gray nu este nici conservator nici pesimist, dar este ceva spenglerian în viziunea sa asupra civilizației noastre drept lipsită de suflet si de sens, cel puțin pe termen lung. În aceeași direcție, demonstrația sa despre lipsa sens a oricărei teorii care declară sfârșitul istoriei, indiferent dacă este inspirată de Hegel, Marx, moștenitorul lor ruso-francez Alexandre Kojève sau teoreticianul american straussian, Francis Fukuyama, este relevantă pentru înțelegerea tumultului global de după Războiul Rece. De fapt, departe de a fi dus la apariția unui echilibru democratic în care valorile liberale provoacă un febril entuziasm în toată lumea, prăbușirea blocului sovietic a provocat noi forme de malaise, perplexitate și de confuzie. Aceasta nu însemnă că neg importanță istorică a revoluțiilor din 1989-1991, ci doar că accentuez, împreună cu Gray, necesitatea de a evita orice tentație teleologică. Deconstrucția progresului drept fantasmă redemptivă, făcută de Gray, nu este o invitație la fatalism, ci un apel la luciditate și la rezistență în raport cu cântecele de sirenă ale sistemelor ideologice.

În demonstrația sa, Gray apelează mai mult la literatură decât la tratate de filozofie politică. Unul dintre autorii săi favoriți este Arthur Koestler, romancierul și gânditorul nonconformist central european paradigmatic, care deseori și-a exprimat disprețul pentru orice încercare grandioasă de a optimiza condiția umană: „Koestler a înțeles un fapt pe care melioriștii liberali au refuzat să-l confrunte: progresul gradual este imposibil. Când iluzia ameliorării graduale a fost obliterată de realitate, el, împreună cu mulți din generația sa, a ajuns la concluzia conform căreia catastrofele sunt parte integranta a evoluției umane” (p. 32). Cu alte cuvinte, nu există un drum facil, lipsit de durere, către o lume mai vrednică – dezastrele și cataclismele sunt intrinseci destinului nostru. Koestler nu a fost singurul care a avut o astfel de viziune melancolică asupra istoriei și politicii. Gray analizează intuițiile unor autori precum Joseph Conrad, Sigmund Freud, T. E. Hulme, Joseph Roth, Stefan Zweig, Curzio Malaparte, George Orwell, Samuel Beckett, Wallace Stevens și Jorge Luis Borges. Toți au avut în comun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, solitudinii și stranietății. Toți au avut rezerve privind soliditatea construcției democratice a societăților moderne. Toți au fost conștienți de fragilitatea umanismului: „Farmecul modulului de viață liberal constă în faptul că permite majorității oamenilor să renunțe inconștient la propria libertate. Permițând majorității umanității să își imagineze că sunt pești zburători când de fapt ei își petrec viețile sub valuri, civilizația liberală se întemeiază pe un vis” (p. 62).

Volumul lui Gray este simultan un diagnostic și un avertisment. El vede similitudini între anii treizeci și primii ani ai secolului douăzeci și unu, semnalând dislocarea globală, xenofobia în ascensiune, demagogia populistă. Filozoful refuză să propună o soluție. El semnalează abisul, își avertizează semenii asupra pericolelor și respinge orice determinism predictiv. Precum Koestler, el pare o Casandra. Depinde de noi să ascultăm sau să ignorăm acest mesaj. Vom accepta această provocare îngrijorătoare sau vom persevera în negare facilă și reverii utopice, confirmând astfel convingerea tristă a lui Gray: „Căutarea tăcerii pare să fie o activitate specific umană. Alte animale fug de zgomot, dar este zgomotul făcut de alții cel pe care încearcă să îl evite. Numai oamenii vor să amuțească larma propriilor minți” (p. 157).

John Gray The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths ( London: Allen Lane, 2013)

XS
SM
MD
LG