Linkuri accesibilitate

Tema controlului presei este tot mai prezentă, mai ales de când s-a înteţit lupta pe accesul la intimitate. Tema controlului intimităţii în schimb este aproape absentă din presă

Un membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, Valentin Jucan, i-a trimis preşedintelui Klaus Iohannis o scrisoare intimă. Intimă, dar deschisă, s-o citească toţi. Vrea să-l convingă de utilitatea, ba chiar de inevitabilitatea unui control mai riguros al presei de toate sexele. Este preocupat de degradarea peisajului media şi consideră că de vină pentru orizonturile roşii şi murdare ale presei ar fi sărăcia. Aceasta i-a întors pe jurnalişti la instinctele lor primare: foame, frică şi sex. El îl îndeamnă pe preşedinte să încadreze presa printre vulnerabilităţile din Strategia de securitate naţională. Nu pentru că ar fi vulnerabilă la toate infecţiile virale ale politicii, nu pentru că ar fi sensibilă la junghiurile interlopilor, nu pentru că ar fi consumată de diverse boli autoimune: suficienţă, lipsa criteriilor editoriale, sărăcie, moartea distribuţiei de presă (deşi este consumată de toate acestea, şi mai mult decât atât), ci pentru că ar slăbi instituţiile democraţiei, ar răspândi holera neîncrederii în virtuţile justiţiei şi în deciziile mai-marilor zilei.

Valentin Jucan are, de multă vreme, un război foarte vocal cu televiziunile, în special cele ale lui Dan Voiculescu. Este duşmanul lor personal şi risipeşte mult timp şi muniţie să se facă înţeles. Pentru a-l convinge pe preşedinte, demnitarul invocă mai multe decizii ale Consiliului Superior al Magistraturii care ar confirma că presa atacă la baionetă meterezele justiţiei, subminându-i sistematic autoritatea. Din presă, crede înaltul oficial, ar trebui să dispară interesele politice sau personale. Presa ar trebui susţinută prin măsuri economice ca reducerea TVA sau impozitul pe venit ca să nu mai poată fi ţinută în buzunarul de la piept al patronilor. Propune aşadar un paradox: pe de-o parte ar vrea ca presa să intre sub controlul serviciilor secrete, fiind o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, pe de altă parte, să fie independentă financiar, pentru a nu se mai prostitua de foame. O coregrafie suprarealistă de balet pe suprafeţe verticale. Pentru a nu spune că treaba presei nu este numai să informeze, ci şi să stârnească reacţii, opinii, simpatii sau revoltă. Că politicienii sau demnitarii sunt geloşi pe această influenţă nu contează. Ei şi-ar dori ca presa pe care o controlează să-i venereze etern. În România nu există presă politică pentru că nu e necesară: mai toată presa poartă hainele clientului. Politicienii ar vrea să atârne câinele de pază al democraţiei împăiat pe un zid, ca trofeu şi-i urăsc pe jurnaliştii care îi văd cum sunt: improvizaţi, vremelnici, înfometaţi, sălbăticiţi şi turbaţi prin jungla politicii. Pretenţia ca presa să fie iubită de toată lumea miroase a stalinism. Antipatia autorităţilor este cel mai bun indicator al independenţei presei. Pe de altă parte, buzunarul patronului finanţează tot soiul de aventuri politice sau economice care au restrâns tirajele şi calitatea. A reduce taxele şi impozitele nu înseamnă a creşte neapărat calitatea, ci a-i încuraja şi mai mult pe aventurierii care manipulează presa.

Ideea că serviciile secrete ar trebui să controleze presa este de-a dreptul caraghioasă, de vreme ce înseşi serviciile secrete recunosc că au împânzit presa cu agenţi. „Misiunea lor, spunea deunăzi George Maior, şeful SRI, ar fi să aducă informaţii de securitate naţională pentru stat.” Este exact vulnerabilitatea despre care vorbea scrisoarea lui Valentin Jucan, cu un diez patriotic înainte. Aşadar, presa deţine informaţii de securitate naţională şi este o sursă de informaţii şi inspiraţie pentru serviciile secrete. Te şi întrebi la ce le-o fi folosit celor de la SRI aparatura aceea de interceptare de un miliard de euro dacă trebuie să le spună jurnaliştii ce pericole ameninţă raiul mioritic.

Că nu puţini sunt jurnaliştii care poartă în penarul lor un microfon securistic ne convinge descoperirea diverşilor acoperiţi. Este suficient să te uiţi să vezi cine are informaţii confidenţiale, intime, de ultimă oră despre dosarele în curs şi vei şti cine este acoperitul din presa română. Expeditorul scrisorii către preşedinte ar trebui să fie mai indignat de încălcarea intimităţii actului de justiţie prin citarea cu ghilimele a convorbirilor sau a mailurilor interceptate decât de vandalismele produse la orele de maximă audienţă. Faptul că statuia unui magistrat e maltratată în studiourile TV este mai puţin periculos decât scurtcircuitarea actului de justiţie prin publicarea unor informaţii sensibile. Securitatea naţională este mai vulnerabilă din pricina documentelor scurse şi publicate pe surse, decât din pricina faptului că prin apele tulburi ale televizorului pluteşte cine ştie ce saurian politic care învârte ca argument bâta deasupra capului.

Procesul de degradare a presei durează de multă vreme şi este produs, în primul rând, de drojdia politică atrasă de paginile şi conturile patronilor. Nu e o întâmplare că mai toţi patronii de presă din România subminează sistemul penitenciar din interior. Dacă ne uităm pe rechizitorii sau pe informaţiile scăpate în presă, ar trebui ca patronii de presă să ocupe pe vecie prima pagină a propriilor ziare la secţia criminalitate economică. Nu degeaba li se spune presari: au presat toate verigile slabe de înger de pe scena publică, să obţină contracte publicitare sau să-şi ajute prietenii politici pentru ca aceştia la rândul lor, să le mărească finanţarea sau comisioanele. Pe de altă parte, foşti oameni din presa prietenă puterii plutesc ca nişte particule grele şi radioactive în aparatul circulator al statului, ducând cu ei mentalitatea senzaţionalistă şi superficială a făcătorilor de ştiri. Unii sunt purtători de cuvânt, alţii au ajuns comisari europeni pentru simplu merit că au fost mereu gata cu creionul şi guma de şters să îmbunătăţească portretul-robot al patronului politic. De-a lungul anilor au fost încărcaţi cu decoraţii şi prime. Uneori revin în presă şi continuă să fie imparţiali ca românul cu frică de Dumnezeu şi şefi.

Nu e de mirare că demnitarul de la CNA propune înfiinţarea unei Comunităţi Media, care să susţină şi să dezvolte presa în interesul cetăţenilor. Ar vrea, cu alte cuvinte, o nouă Direcţie a presei care să propună teme de dezbatere cetăţenească, curăţând paginile ziarelor de fetele de la meteo şi reclamele la prezervative. Proiectul unei Comunităţi Media aminteşte de strădania de a înfiinţa o Comunitate de informaţii care să cuprindă sub aceeaşi pălărie toate serviciile secrete.

Ideea de Comunitate Media aparţine viziunii centralist-democratice a unei prese fără concurenţă, finanţată din acelaşi buzunar al interesului public şi al bugetului de stat, o presă din care trebuie curăţate uscăturile care-ţi zgârie obrajii când baţi câmpii democraţiei. E drept, şi presa de azi pare să fie mestecată de aceeaşi gură: de multe ori informaţiile sunt preluate ad litteram de la puţinele agenţii de presă care au supravieţuit, ştirile internaţionale sunt traduse cu mari inexactităţi din presa internaţională. Reportajul aproape că nu mai există, interviurile sunt robotice, făcute prin mail, depeşele sunt compuse ca nişte comunicate de presă, după care, de cele mai multe ori, sunt calchiate. Monotonia deşertică a presei este, de fapt, adevărata vulnerabilitate. Faptul că, în vidul imponderabil al informaţiilor, pluteşte detritusul pestriţ al faptului divers, impunând o ierarhie a interesului bazată pe fiziologia umană - aceasta e adevărata vulnerabilitate. Faptul că mulţi dintre clovnii care fac tumbe pe scena publică sunt consideraţi persoane reprezentative şi citaţi pe burtiera televiziunilor. Faptul că spectacolul descompunerii umane este socotit divertisment de interes general şi livrat ca hrană de bază unui public inert, dependent de subprodusele mediatice.

Curios este că această propunere venită de la un oficial român nu a stârnit moara de păreri şi opinii care macină, altminteri, de multe ori în gol. E drept, multe dintre observaţiile lui Valentin Jucan sunt relativ corecte şi oamenii de presă se tem că, dacă deschid această uşă, le-ar cădea toate scheletele din dulapul patronului în cap. Tema controlului presei este tot mai prezentă, mai ales de când s-a înteţit lupta pe accesul la intimitate. Tema controlului intimităţii în schimb este aproape absentă din presă. Numărul de interceptări făcute de Serviciul Român de Informaţii a crescut în ultimii zece ani de şapte ori, ajungând în 2014 la circa 50 de mii. Dintre acestea doar două mii au produs informaţii relevante pentru diverse dosare. De ceva vreme, agenţii secreţi nici nu mai au scuza dosarelor penale. Curtea Constituţională a stabilit că interceptările SRI nu mai pot fi folosite de procurori ca material probator. Această decizie a stârnit un adevărat scandal, serviciile secrete fiind dependente de interceptări şi intrând în sevraj la simpla ameninţare că trebuie să renunţe la ele. Cine ştie ce prostii ar face omul obişnuit dacă nu i-ar fi teamă de vigilenţa organelor care veghează să stârpească duşmanul intern.

Preşedintele Iohannis ar putea fi sensibil la rugăminţile lui Valentin Jucan şi ar putea adăuga un capitol nou la Strategia de Securitate Naţională. La urma urmei, şi predecesorul său a considerat presa o vulnerabilitate în securitatea naţională. Şi-apoi Klaus Iohannis a şi promis că sănătatea şi educaţia vor fi parte a strategiei căci reprezintă şi ele nişte domenii sensibile. Unde se duce mia ducă-se şi suta. Mai ales că preşedintele a fost sensibil la presiunile serviciilor secrete şi ale altor organizaţii nonguvernamentale de acoperiţi care, speriate de bombele teroriste încă neamorsate, au cerut adoptarea unei legi care să permită accesul la istoria telefonică şi digitală a tuturor. Decizia aceea nu a stârnit nici furori, nici fiori. Toţi au acceptat-o ca pe un rău necesar. Nu s-au lansat petiţii, nu s-a manifestat în stradă şi nici măcar obişnuiţii scandalgii de pe internet nu i-au dat prea multă atenţie. Cum nu i-a scandalizat nici faptul că, din această lună, se aplică legea care prevede ca băncile să comunice zilnic fiscului cine-şi deschide sau închide conturi, închiriază sau renunţă la cutii de valori, cine şi ce valori rulează cu ajutorul băncii şi, în general, toate amănuntele portretului tău fiscal care constituiau odinioară esenţa secretului bancar. De acum înainte, instituţiile bancare ale statului funcţionează pe principiul transparenţei. Iar dacă sistemele informatice vor merge mai bine acum, după schimbarea ministrului de la Comunicaţii, românilor li se va putea face operaţie pe card deschis fără anestezie.

Lipsa de reacţie a românilor la uzarea şi abuzarea libertăţilor dovedeşte că-şi pierd umbra şi intimitatea. Că sunt pe deplin pregătiţi trupeşte şi moraliceşte pentru o Comunitate Media, pentru cea a informaţiilor, pentru cooperative agricole, pentru nostalgii dictatoriale, pentru deplină transparenţă bancară. Pentru toate tipurile de comunităţi pe care i le vâră statul în taxe şi impozite. De la revoluţionarii surescitaţi de acum un sfert de veac, gata să se ia de guler cu oricine pentru orice fleac care ar pune în pericol democraţia, la cetăţenii docili de azi a fost un îndelung proces de regresie şi întrebarea e când procesul transformării omului într-un animal politic va deveni ireversibil.

XS
SM
MD
LG