Linkuri accesibilitate

„Suntem şi noi astăzi nişte Herodoţi, încercăm să complementăm arhivele şi dosarele care până mai ieri erau strict ţinute sub lacăt” (Video)


Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi: Viorica Olaru-Cemîrtan și Octavian Țîcu.

Oricât ne-am opune, patina vremii estompează tragismul evenimentelor suportate de înaintașii noștri. Mai cu seamă după ce avem deja propriile cicatrici, unele mai dureroase decât altele. Pozele de epocă ne par mai curând romantice decât documentare, iar protagoniștii acestora sunt mai curând personaje de film decât ființe umane cu trena lung de bucurii și suferințe. Astăzi vom discuta despre recuperarea istoriei care, lucru știut, obișnuiește să se răzbune, dacă ne încăpățânăm să o uităm.

În studioul de la Chișinău al Europei Libere se află Viorica Olaru-Cemîrtan și Octavian Țîcu, cercetători implicați în proiecte de rezonanță de recuperare a istoriei, dosite din varii motive, de regulă, politice.

Europa Liberă: Prima întrebare ar fi pentru doamna Viorica Olaru-Cemîrtan. Subiectul acesta este eminamente istoric, este teoretic sau totuşi se mută în partea practică? În perioada sovietică sau imediat după, era de înţeles că autorităţile ascundeau sub preş lucrurile acestea, pentru că se făceau culpabile. Acum, când s-a lăsat în urmă trecutul sovietic, autorităţile, cei care reprezintă statul, le-au făcut dreptate acestor oameni, cel puţin, s-au pocăit, le-au cerut iertare, nu mai zic de despăgubiri? Ce puteţi spune?

Viorica Olaru-Cemîrtan

Viorica Olaru-Cemîrtan

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Aţi pus o multitudine de întrebări în această introducere. Şi voi încerca să vă răspund de la adâncuri, de la rădăcini, de la Herodot, părintele istoriei. Îl cunoaştem cu toţii ca părinte al istoriei, lucrările lui sunt de referinţă dar el, de fapt, făcea istorie orală, el scria ceea ce auzise de la consătenii săi, ceea ce era transmis din tată în fiu. Şi iată atunci, făcând istorie orală, vorbind despre nişte evenimente împletite, pentru că istoria, de fapt, este un ocean în care se împletesc o mulţime de râuleţe, avem aici sociologie, politologie, antropologie, culturologie, mentalitate colectivă. Deci, în totalitatea sa, dacă este să vă răspund prompt, istoria, şi acest subiect este unul pur istoric teoretic, atunci, cu siguranţă, nu. Pentru că suntem şi noi astăzi nişte Herodoţi, cei care încercăm să complementăm arhivele şi dosarele care până mai ieri erau strict ţinute sub lacăt, cu mărturiile celor care mai sunt printre noi.”

Europa Liberă: Dar aceasta este partea de cercetare, pe mine mă interesează dacă s-a mutat în agendele deputaţilor, de exemplu, careva să zică: „Hai, domnule, să le dăm averile înapoi”.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Spre aceasta voiam să vin. Tocmai din considerentul că subiectul acesta istoric, dar şi practic, cu conotaţii politice încă şi cu impact profund la nivel de mentalitate colectivă şi traumă, tocmai de aceasta îl face să fie ţinut departe de aşa-zişii politicieni din Republica Moldova, care, desigur, sunt departe de a fi o clasă matură şi care să-şi poată lua nişte responsabilităţi cu adevărat.

Din păcate, acest subiect este manipulat şi se mai trag, să zic, anumite dividende politice în ajunul zilelor de comemorare, dar în restul anului acest subiect rămâne doar pentru istorici, pentru sociologi, pentru antropologi. Şi este regretabil că nu se trag învăţămintele concludente. Și noi nu ne putem purifica pentru a depăşi momentul şi a construi un viitor fără aceste crime care s-au comis împotriva umanităţii.”

Europa Liberă: Domnule Ţîcu, dar poate nu preocupă societatea cu adevărat acest lucru? Poate, când se scumpeşte benzina sau când îl arestează pe Shor, lumea se mobilizează, dar faptul că oamenii nu s-au întors din Siberia sau foarte puţini s-au întors, iată că devine o chestiune cumva îndepărtată. Sau şi-a făcut efectul propaganda sovietică?

Octavian Țîcu

Octavian Țîcu

Octavian Țîcu: „Sunt mai multe perioade care trebuie nuanţate, pentru că nu a fost întotdeauna aşa. În primul rând, avem perioada de renaştere naţională, când pe agenda Frontului Popular şi a primului Parlament, şi a primului guvern, inclusiv a primului preşedinte, a fost capul de afiş, am putea spune, martirologia din perioada sovietică, care s-a reflectat într-o mulţime de acte normative, inclusiv în decretul preşedintelui Snegur din 7 decembrie 1991, care foarte clar stipula reabilitarea victimelor, retrocedările, culpabilizarea celor care au fost implicaţi. Adică, s-a creat un cadru normativ.

Ce a diminuat din acest avânt al recuperării memoriei istorice, atunci când politicul şi memoria istorică au fost un tot întreg? A fost revenirea neocomuniştilor la putere, agrarienii, în primul rând, şi reversul, în general, al politicilor după războiul din Transnistria şi adoptarea Constituţiei cu ancorarea în moldovenism ş.a.m.d., a făcut ca societatea noastră să lupte într-o surdină, în două dimensiuni.”

Europa Liberă: Adică, au câştigat torţionarii, până la urmă?

Octavian Țîcu: „Au câştigat torţionarii. Într-o primă etapă, până la Voronin, au trecut sub tăcere aceasta, încercând să minimalizeze efectele, lăsând mediul academic şi cei care au avut de suferit undeva într-o dimensiune de a spune, de a scrie ş.a.m.d., iar mediul politic a tăcut.

Din 2001, cu Voronin, lucrurile au căpătat o turnură deosebit de tragică, pentru că Voronin a reactivat toată mitologia sovietică, negând, în esenţă, tot ce este legat de acest aspect de deportări, chestiuni care au făcut ca această temă să moară împreună cu foarte mulţi dintre cei care au fost deportaţi.

În 2009 începe o nouă perioadă, care trebuie şi aici văzută diferenţiat. Pe de o parte, a existat agenda unui partid politic, PL, care a preluat drapelul acestei recuperări a memoriei istorice, crearea comisiei prezidenţiale de către Mihai Ghimpu, începutul instalării plăcilor comemorative nu doar în Chişinău, dar şi în mai multe localităţi, care a stat pe agenda acestui partid. La un anumit moment, a fost văzută cu anumită gelozie şi invidie de către membrele componente ale acelei alianţe de la acel moment.

Atunci când s-a creat comisia, când s-a elaborat un raport destul de consistent şi plenar, care aşeza, în sfârşit, pe nişte butuci lucrurile prin analiza crimelor regimului comunist, a venit acel moment de boicot din partea Partidului Democrat şi a PLDM, care a dus la respingerea lucrărilor comisiei şi o trecere sub tăcere, din nou, a acestor probleme, pentru că după 2009, deşi aparent pro-europeană, clasa politică a făcut un exerciţiu de mimare, idei-ipocrizie legat de aceste evenimente, pe care nu le-a putut nega, dar nici nu le-a scos în evidenţă.”

Europa Liberă: După ce aţi trecut în revistă parcursul, vreau să vă întreb, poate simplist, dar sunt actualmente reabilitaţi oamenii aceştia, se simt ei readuşi în societate? Sau ei continuă să umble pe drumuri după reabilitare şi după recuperarea averilor?

Octavian Țîcu: „Reabilitaţi moral şi chiar documentar, juridic sunt foarte mulţi. A existat lege.”

Europa Liberă: Toţi odată sau individual fiecare?

Octavian Țîcu: „Individual. Şi a existat lege. Din acest punct de vedere, toţi cei care au fost deportaţi au primit documente prin care instanţele judecătoreşti i-au reabilitat. Unii mai înainte, unii...”

Europa Liberă: Şi aceasta e singura recompensă morală?

Octavian Țîcu: „Au existat recompense materiale. De asemenea, au existat anumite retrocedări de terenuri sau de proprietăţi într-o formă foarte redusă şi de multe ori greu de înţeles la felul cum a fost realizată.”

Europa Liberă: Am auzit în discuţii cu oamenii aceştia, „le iese pe nas”, expresia neaoşă.

Octavian Țîcu: „Exact. Chiar nu demult am întâlnit un domn care de şapte ani încearcă să recupereze un teren, o casă şi anumite proprietăţi în toate instanţele. Pentru că există un mare pericol ca, odată realizată printr-o decizie de instanţă o retrocedare, se va deschide cutia Pandorei, vom ajunge la procese spectaculoase în care oamenii documentar îşi vor revendica foarte multe dintre proprietăţi. Și lucrurile acestea nu convin celor care sunt la conducere, pe de altă parte, celor care deţin aceste proprietăţi. Şi atâta timp cât Republica Moldova nu este un stat european, care să pună aceste lucruri şi din punct de vedere al legislaţiei europene...”

Europa Liberă: România a trecut prin asemenea procese anevoioase, s-au retrocedat păduri, imobile în Bucureşti, în Primăverii. A fost foarte anevoios, dar necesar, pentru că statul acesta european a zis că proprietatea e sfântă şi aceasta e una dintre pietrele unghiulare ale statului de drept. Republica Moldova în felul acesta spune că, de fapt, nu este un stat european, nu?

Octavian Țîcu: „Aşa este. Dar şi în România lucrurile au luat turnuri spectaculoase. De multe ori deturnarea şi interpretarea abuzivă a acestor legi, pe de o parte. Iar decomunizarea completă în România nu s-a întâmplat, pentru că ar fi trebuit să asistăm la scoaterea de la putere a PSD, care este o reminiscenţă a acestui regim.”

Europa Liberă: PSD are şi mineriade, şi multe păcate. Doamnă Viorica Olaru-Cemîrtan, câţi au mai rămas din, statistic vorbind, e un sacrilegiu să-i numeri, de fapt, dar, totuşi, ca să ne dăm seama cât de puţini au rămas? De exemplu, în Rusia, când se sărbătoreşte 9 Mai, am impresia că veteranii devin mai mulţi. Şi cineva a făcut mici investigaţii şi a demonstrat că, de fapt, adevăraţii veterani s-au trecut, acum mai mulţi torţionari şi tîlovici apar în prim-plan. În cazul victimelor deportărilor, noi despre ce contingent vorbim?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Este complicat să estimăm numărul victimelor, cantitativ. Mai uşor este chiar să vorbim despre calitatea lor, ştiind categoriile sociale care au fost deportate, ştiind genofondul care a fost dus. Da, este complicat.”

Europa Liberă: Au în jur de 80 de ani, nu?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Noi am avut câteva valuri de deportări. Din primul val de deportare masivă, începând cu anul 1940, noi avem acum foarte puţini care au mai rămas. Eu nu vreau să dau nişte cifre, pentru că nu ar fi corect. Dar risc să spun că mai avem câteva sute de oameni care au văzut cu ochii lor ce s-a întâmplat atunci. Altceva este că copiii lor, care aveau atunci până la cinci ani, mai sunt şi ar putea să ne mai spună câte ceva, fiind surse de istorie orală.”

Europa Liberă: Dar şi cei născuţi în tren, acei născuţi în Siberia.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Exact. Din valul celor care au fost deportaţi în 1949, la momentul dat mai des putem întâlni martorii şi supravieţuitorii deportărilor. Vorbeam recent cu Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici, şi îmi spunea că au în jur de 1700 de persoane membre ale asociaţiei, este un număr oficial. Desigur că şi în regiune avem filiale ale acestei asociaţii, în anumite regiuni avem 20, 30, 40 de persoane, la Bălţi sunt 150. Per total, aş spune, pe republică avem maxim până la 5000 de persoane.

Şi făcând legătura cu întrebarea anterioară – reabilitarea – desigur că reabilitarea care s-a produs este semnificativ debusolată faţă de ceea ce ar trebui să fie, pentru că nu au pierdut doar proprietăţi şi pământuri, averi, dar au pierdut oameni, şi-au schilodit soarta lor. Deci, acel genofond pe care l-am crescut secole pe acest pământ, care, corect aţi spus, este în calea tuturor relelor, s-a pierdut iremediabil şi viaţa nu o mai întorci, oamenii aceia au rămas cu o profundă traumă.”

Europa Liberă: Dar aici întrebarea e cui îi ceri socoteală? Cui i-ar cere socoteală oamenii aceştia?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Da. A fost o întrebare pusă şi în cadrul comisiei prezidenţiale pentru analiza şi evaluarea regimului totalitar comunist. Este o întrebare foarte sensibilă, pentru că aici vectorul nostru trebuie să se îndrepte spre Federaţia Rusă, care este moştenitorul de jure al URSS, sub egida căreia s-au întâmplat aceste crime împotriva umanităţii. Tocmai din acest complex geostrategic, politic, cum doriţi să-l numim, la care asistăm astăzi cu toţii, este complicat conducerii noastre de vârf a ţării să spună lucrurilor pe nume. Și am impresia că nu se va mai ridica întrebarea.”

Europa Liberă: Pentru că inevitabil, după ce sumăm toate acestea, se ajunge la subiectul unor despăgubiri la nivel de stat.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Desigur.”

Europa Liberă: Şi atunci autorităţile care au probleme cu Transnistria, care nu vor să supere Moscova, zic: „Nu dezvoltăm subiectul, pentru că ar apare ideea aceasta”.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Exact. Lucrurile sunt foarte complexe şi pe agenda politică, din păcate, stau alte priorităţi astăzi. Noi suntem în atât de multe probleme adânciţi până la gât sau chiar mai sus, încât puţini din cei care stau în clasa politică mai atrag atenţia la un subiect care pentru dânşii este unul pur istoric.”

Europa Liberă: Aceasta am lămurit-o şi o dăm la o parte. Dar mă interesează ceea ce vă spuneam, la nivelul familiilor, la nivelul conştiinţei sociale, în şcoli, în localităţi, acolo, a propos, graţie acestor subdiviziuni ale asociaţiei s-au instalat plăci comemorative, cruci cu liste, prin urmare, aceasta ar fi trebuit să inducă şi în familie, de exemplu, să ştie că, aşa cum cinstit memoria unora care au căzut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, acum să se repună la loc, alături de icoană, portretele celor care au avut de suferit şi zac acolo în Siberia. Aceasta se întâmplă sau nu?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Da, din câte eu ştiu, aceasta se întâmplă. Eu fac muncă de teren, colectez istorii orale şi fac studii de caz al multor familii, am fost implicată în cercetare, atunci când făceam lucrarea mea de doctorat. Acum, după comisie, continuu să fiu parte a „Expediţiilor Memoriei”, dar şi a Programului de stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar”. Este un program implementat sub egida Academiei de Ştiinţe şi acest program vine să acopere trei regiuni – centru, care este gestionat de Universitatea de Stat şi o grupă de cercetători colectează datele din familii din toate raioanele din centru, nu doar din Chişinău, este nordul gestionat de Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi şi este sudul gestionat de Muzeul Naţional de Istorie.”

Europa Liberă: Finalitatea acestei lucrări ce înseamnă?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Recent, pe 28 iunie, a fost lansat primul volum al culegerii de interviuri de istorie orală şi studii de caz, care se numește „Analele memoriei”. Va urma în câteva săptămâni al doilea volum, care va acoperi centrul. Primul volum acoperă sudul, al doilea volum centrul şi al treilea volum va fi nordul.”

Europa Liberă: Şi acolo sunt liste cu amintiri?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Acolo sunt interviuri de istorie orală aprofundate, care durează de la două la patru ore, care sunt transcrise şi analizate. Istoria este pusă într-un cadru mai larg. Istoricul care vorbeşte cu supravieţuitorul ridică „Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist” [n. red.: poate fi descărcată de pe site-ul www.deportari.md ], care a fost publicată din 1999 până în 2000, în patru volume, contrapune ceea ce martorul povesteşte, mărturiile cu toate culegerile de documente ale lui Valeriu Pasat, lucrarea care conţine cel mai complex volum de documente ale acelei perioade şi alte lucrări mai recent apărute, ale lui Ion Varta.”

Europa Liberă: Adică muncă de Herodot.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Da. Igor Caşu sau lucrarea mea, unde sunt nişte documente publicate. Noi coroborăm mărturiile cu sursa istorică primară de arhivă şi scoatem la iveală anumite lucruri care dau viaţă statisticii. Şi de aceea eu consider că la nivelul de jos în familii, în

majoritatea familiilor se comemorează memoria, persoanele îşi cunosc mai mult sau mai puţin istoria, e drept că depinde şi de cultura, şi de timpul pe care au reuşit ei să-l petreacă în discuţii cu sursa primară. Dar, impulsionaţi de noi, oamenii au acest interes. Şi eu mă bucur că totuşi sunt foarte mulţi primari, sunt profesori de istorie din teritoriu, sunt tineri care fac facultatea la universităţile din Chişinău şi se întorc pe vară cu tema pentru acasă să facă interviuri de istorie orală. Nu este totul pierdut la nivelul de participare activă a societăţii în ansamblu. Problema este cu clasa politică.”

Europa Liberă: Dar percepţia ca atare s-a schimbat, că „aşa vă trebuie, chiaburilor”?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Mai puţini din aceştia am auzit. Chiar vreau să vă spun că şi minorităţile naţionale, care au suferit de pe urma deportărilor, nu fac asemenea declaraţii. Am fost surprinsă să vorbesc cu găgăuzi, bulgari, ucraineni, care spuneau că Stalin şi politica lui aşa a făcut. Ei identifică corect pe cel care se face responsabil de aceste crime. Ei identifică corect că nu au meritat să fie numiţi chiaburi, să fie numiţi duşmani ai poporului, că aici au existat şi convieţuit în pace şi linişte, nu au exploatat munca altora.”

Europa Liberă: Este cu atât mai valoroasă această constatare când în Rusia conaţionalii lor încearcă să-l reabiliteze pe Stalin. Domnule Ţîcu, despre aceste „Expediţii ale Memoriei” în locurile unde au fost deportaţi şi au murit parte dintre ei, ce vreţi să faceţi acolo?

Octavian Țîcu: „Iniţial am pornit de la ideea deportărilor, până am descoperit o complexitate a unei comunităţi foarte variate, nu neapărat negativismul în toate împotriva perioadei sovietice. Şi aceasta ne-a fost surprinderea, aşteptam să găsim o comunitate consolidată românească, aşa cum credeam. Am văzut o faţă ca la noi exact, cum avem o societate scindată. Dar vreau să vă spun că tematica deportărilor nu este atât de dezbinătoare cum este tematica celui de Al Doilea Război Mondial. Aici există un relativ consens între toţi, pentru că toţi au avut de suferit şi discursul este mai tolerant, mai nuanţat.

Prin urmare, ce am găsit în Kazahstan, am găsit, pe de o parte, pe foarte mulţi dintre cei care au venit într-o perioadă mai nouă la desţelenire, fie prin diferitele practici de atragere a lor. Sunt diferiţi cei din nordul Kazahstanului, din Karaganda şi cei din sud.

Cei din nord, în mare parte, sunt moştenitorii, cei care au fost deportaţi la desţelenire. În sud au venit cei care au construit inclusiv Baikonurul, și Almaty este construită de foarte mulţi moldoveni care au lucrat acolo. Şi sunt dezbinaţi între a fi români sau moldoveni. Marele merit în realizarea unei anumite unităţi a aparţinut fostului ambasador al României, Vasile Soare, care a creat trei comunităţi moldo-române, deşi una este explicit românească, Dacia din Karaganda, care, într-o oarecare măsură, a făcut ca această comunitate să nu aibă un negativism absolut faţă de România.”

Europa Liberă: În timpul deportărilor sigur că erau trataţi ostil şi erau ei ostili mediului, dar au rezistat, şi-au păstrat identitatea. Noi de multe ori când vorbim despre deportări, ne amintim că până şi pasca o făceau acolo, pe loc. Acum, în perioadele despre care vorbiţi dumneavoastră, Baikonur, Kazahstan, BAM, „комсомольская путевка” ş.a.m.d., ei cumva benevol sau ademeniţi, li s-au fluturat sub nas nişte bani, urmare a acestor plecări, au cedat identitatea lor benevol, s-au asimilat? Acum ce vedeţi dumneavoastră acolo? Mai sunt lăstăraşi de identitate moldovenească sau română? Sau ei se cred oameni ai locului?

Octavian Țîcu: „Noi am observat că procentajul femeilor care se declară români este mai mare ca al bărbaţilor, pe de o parte. Şi am explicat aceasta prin faptul că bărbaţii gândesc în aceste regiuni identitatea oportunist, unii se declară kazahi, alţii ruşi, întrucât comunitatea rusă este mai văzută, mai influentă, iar ei au afaceri. Deci, este o identitate foarte confuză, deşi mulţi dintre ei preferă să se ancoreze la realităţile din Republica Moldova.

Cei din Karaganda la România, pentru că acolo există un centru foarte bine constituit, au cursuri de limbă română ş.a.m.d. Noi am făcut anchete sociologice, am făcut interviuri, am făcut filme, am văzut oameni care preferă să renunţe la ambele identităţi, găsind o altă identitate, pentru că anumite raportări la Moldova sau la România le creează disconfort din cauza stereotipurilor, mai ales faţă de România, care a fost „duşman” în cel de Al Doilea Război Mondial.

Dar, în general, în Kazahstan există o politică de stat foarte interesant construită în vederea acceptării acestor 130 de naţionalităţi. Ne imaginăm că această ţară a fost construită pe oasele Karlag-ului, ale celor care au lucrat în aceste mine, în lagărele de prizonieri, în lagărele de deţinuţi. Şi aceasta a venit undeva prin decizia preşedintelui Nazarbaiev de a crea o zi specială de comemorare a acestor victime şi de o politică relativ tolerantă. Desigur, aici ei sunt împărţiţi în două categorii: kazahi şi kazahstanezi.

Kazahi sunt cei de origine etnică, iar cetăţenii sunt toţi ai Kazahstanului, spre deosebire de Federaţia Rusă. Lucrurile în Federaţia Rusă sunt altfel, pentru că la nivel identitar în Federaţia Rusă nu există categoria români, ei toţi se identifică ca moldoveni. Şi este interesant şi curios de studiat acest lucru sub aspect antropologic, de văzut de ce în anumite regiuni, cum ar fi Ţările Baltice sau Kazahstan, există o scindare român-moldovean, iar în Rusia acest lucru nu este de observat.”

Europa Liberă: Sau cum e în Ucraina. Doamnă Olaru-Cemîrtan, vreau să vă întreb dacă armenii, de exemplu, evreii nu uită, nu iartă şi, unde au ocazia, bat în clopote, moldovenii s-au resemnat, aceasta cum se explică?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Este greu să explici un comportament colectiv, mai ales că, revin, este un subiect atât de sensibil, dacă chiar şi în Kazahstan le este greu lor să se identifice ca români şi moldoveni, fiind totuşi ţara destul de deschisă faţă de minorităţi. Aici cu atât mai mult acest subiect este dureros, pentru că lumea conjuncţional...”

Octavian Țîcu: „Eu mă gândesc că este greu, dar este şi uşor de explicat. Uşor de explicat, pentru că noi avem toate documentele la mână şi vedem că, de fapt, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată în contrapunere la tot ce a fost românesc. Iar deportările au însemnat nu numai călăi şi victime, au însemnat şi turnători. Şi o mare parte din populaţia autohtonă a colaborat cu regimul pentru a-i turna pe propriii lor conaţionali, consăteni, avem o mulţime de documente în care vecinul îl turna pe vecin. A fost o dramă nu doar din considerentul că au venit alţii şi ne-au luat, dar a fost o dramă pentru că anumiţi oameni au fost complici.”

Europa Liberă: Ne-am autodecimat.

Octavian Țîcu: „Exact. Noi nu putem să înţelegem, spre exemplu, în cazul armenilor sau lituanienilor lucrul acesta, pentru că la ei nu prea au existat aşa lucruri. Rezistenţa faţă de aceste procese a fost mult mai dură, lituanienii au asasinat pe mulţi dintre oamenii care au colaborat cu regimul. Iar această rezistenţă identitară a fost atât de profundă, încât, în ultimă instanţă, a făcut posibilă independenţa Lituaniei. La noi, aşa cum am spus de mai multe ori, suntem o ţară de călăi, victime, turnători şi indiferenţi. Aşa poate fi înţeleasă lipsa unei atitudini şi lipsa de solidaritate.”

Europa Liberă: Deci, noi nu suntem ceceni şi nu vom fi?

Octavian Țîcu: „Nu. Nu avem cum să fim, pentru că sunt oameni care mai sunt în funcţii de putere, pentru care aceste lucruri prezintă legitimitate şi care, probabil, sunt legaţi şi de anumite interese şi aluzii ale Moscovei, care continuă să menţină asupra acestei probleme o dualitate.”

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Subiectul e foarte complex, din punctul meu de vedere. Tocmai mă întreb: suntem noi o ţară şi putem noi să pretindem? Noi suntem rupţi de la o ţară. Handicapul acesta pe care insistent încercăm să-l legitimăm în ultimii 25-26 de ani aceasta s-ar putea să fie şi problema, pentru că nu avem integritate, corectitudine şi nu avem coloană vertebrală. Eu aş chema pentru dialogul între generaţii, un dialog activ, o ascultare activă şi nu o învinuire, dar o reconciliere.

Reconcilierea poate să aibă loc doar atunci când te pocăieşti, când îţi asumi ce ai făcut sau ceea ce a făcut o anumită generaţie, când înveţi lecţiile şi când eşti abilitat cu anumite învăţăminte pentru viitor. De aceea, noi, istoricii, putem să răspundem că avem un interes. Noi suntem conştienţi de acest tezaur sau acest patrimoniu imaterial pe care îl putem acum colecta, păstra şi transmite mai departe. Clasa politică aş vrea ea să-şi asume nişte răspunsuri şi chiar m-ar interesa să avem în studiou unul, doi, trei politicieni care să asiste la aceste dezbateri şi să ne spună de ce totuşi ei rămân absenteişti. Istoricul are specificul său, aici noi lucrăm cu o multitudine de aspecte interdisciplinare.

Trebuie să reuşim să păstrăm acest tezaur, facem şi un site – www.deportari.md. Și aş vrea ascultătorii Europei Libere să cunoască că există un asemenea site care face apel pentru participativitatea fiecăruia dintre noi. Cine are un bătrân, o bătrânică care a fost deportat/deportată, bunelul, mătuşa, unchiul, să includă microfonul şi să-l roage să-şi povestească istoria. Pe acest site eu am dat şi o anchetă sau un chestionar după care ar putea să se conducă, ce întrebări exact să pună, ca să ajute memoriei să se aşeze frumos într-o naraţiune cursivă, după care să ne trimită materialul audio sau video şi noi îl postăm. La momentul dat avem în jur de o sută de înregistrări. Este un site care a apărut graţie şi participării domnului Iulian Fruntaşu, ambasadorul nostru în Marea Britanie şi Irlanda de Nord, dumnealui acoperă cheltuielile de menţinere a domenului, dar Ghenadie Popescu, eu şi secvenţial alţi colegi de ai noştri, din când în când, au timp şi mergem în teritoriu şi adunăm aceste mărturii. Este în totalmente voluntar.”

Europa Liberă: Adică, dumneavoastră mergeţi pe adresele semnalate în felul acesta?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Noi mergem pe ceea ce cunoaştem noi, reţeaua noastră. E suficient să dai de două, trei, patru persoane şi ele, la rândul lor, îţi dau alte adrese. Deci, este o reţea, ei se cunosc între ei.”

Europa Liberă: Dar cum vă feriţi de fabulaţii şi de falsuri?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Tocmai acesta rolul meu este aici, că eu pot să confrunt cu „Cartea Memoriei”. Eu am acces la diferite dosare în arhivă. Eu pot să vorbesc şi cu alţi specialişti care cunosc anumite aspecte. Și noi cizelăm sau încadrăm o istorie în nişte...”

Europa Liberă: Dar „Cartea Memoriei” este exhaustivă şi completă? Este un registru de oameni deportaţi?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Nu este exhaustivă şi completă, dar la momentul dat este cea mai completă. Cu siguranţă, noi mai găsim anumite persoane care nu s-au întrevăzut acolo, întrucât cartea este făcută în baza documentelor din arhivele NKVD, NKGB. De facto însă, au fost o parte din dosare pierdute, arse, şterse, distruse sau unele persoane nu se regăsesc în liste, pentru că au fost luate, să spun aşa, pentru a completa un număr care trebuia să fie prins în noaptea aceea, ridicat de acasă şi dus în Siberia. Sunt unele persoane care nu se regăsesc în carte. Sunt anumite greşeli la nivel de transcriere a numelor de familie. Sunt anumite greşeli la nivelul anului de naştere sau fiica, fiul, Aurica poate să fie Aurel, diferite chestii. Dar sunt nişte greşeluţe care se pot corecta, nu sunt atât de semnificative. Este foarte important că noi avem totuşi o anumită listare a celor care...”

Europa Liberă: Dar o analiză pe categorii, dumneavoastră aţi pornit să spuneţi, s-a făcut deja, preoţii, învăţătorii, ţăranii înstăriţi? Cine a suferit cel mai mult?

Octavian Țîcu: „Aceasta ne oferă chiar ordinul de deportare, actele de deportare. În 1941 au fost nouă categorii expres menţionate. În cea din ’49 au fost trei categorii clare, dar cea mai importantă a fost ţărănimea, chiaburimea, cum s-a numit, dar au fost şi cei care erau consideraţi agenţi ai jandarmeriei, poliţiei. Caracterul deportărilor din ’49 este diferit faţă de cel din ’41.”

Europa Liberă: Deci, cel mai mult au suferit ţăranii?

Octavian Țîcu: „Ţăranii din ’49, aceasta a fost categoria cea mai afectată, peste 60%, cred, din cei deportaţi. Satul basarabean a fost profund dezarticulat, deromânizat şi sărăcit completamente, pentru că raţionamentul de existenţă al sistemului sovietic nu tolera această autonomie.”

Europa Liberă: Și motivul adevărat era sigur că reticenţa faţă de colectivizare. Mă întorc la întrebarea pe care aţi adresat-o dumneavoastră retoric. Avem Partidul Liberal în Parlament, care are un domeniu foarte important, din punctul acesta de vedere – educaţia. Ce loc astăzi i se atribuie acestui aspect istoric în manualele şcolare şi de liceu, şi universitare?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „S-a mai vorbit la această temă, colegii mei care chiar sunt experţi în analiza curriculei şi sunt şi autori de manuale – în anumite perioade, noi ştim, au fost mai multe curricule la istorie, au apărut mai multe manuale – ei consideră că este insuficient alocat spaţiu. Pe de altă parte, eu apreciez că în manualele ce ţin de istoria contemporană, pe lângă faptul că sunt nişe lucruri generale, sinteze, acte, aşa cum trebuie să înceapă oricare lecţie de istorie, de fapt, sunt studii de caz. Şi aici factorul uman este foarte important. Factorul uman adică profesorul de istorie.”

Europa Liberă: Adică iniţiativa. Iniţiativa profesorului.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Ştiu foarte mulţi profesori de istorie care, atunci când au de predat acest subiect, ei invită oamenii care au fost deportaţi din satul său sau mă invită pe mine să ţin o prelegere, sau invită pe alţi colegi de ai noştri care mai mult sau mai puţin sunt deschişi să vină să facă voluntariat în faţa studenţilor sau elevilor şi noi venim cu mare drag. Uneori facem şi una-două ore după lecţia de istorie, un fel de manifestare cultural-educativă. În acelaşi timp, când facem evenimente de genul celui care a fost pe 3 iulie în Sala Filarmonicii, ei vin cu clasa, scriu articole şi eu deja am, pot să spun, câţiva ucenici, învăţăcei tineri, care colectează interviurile din sat, vorbesc nu numai despre deportări, dar şi despre foamete acolo, tangenţial oricum subiectele sunt legate, şi despre război. Eu consider că, chiar dacă manualele şi curricula nu oferă un spaţiu foarte larg subiectului respectiv, dacă profesorul de istorie are sensibilitatea faţă de acest subiect, va găsi metode să impregneze mai multe cunoştinţe în clasă.”

Europa Liberă: Poate copiii aceştia vor ajunge să recupereze ceea ce mi se pare insuficient făcut. Plăcile acestea comemorative foarte simple, aşa cum la Moscova se încearcă cu foarte multă rezistenţă din partea autorităţilor să se pună plăcile acestea în care se semnalează locurile de unde au plecat în veşnicie nişte oameni la GULAG, aceasta ar putea să funcţioneze mai bine. Şi e nevoie nu de parastase şi nu de monumente foarte grandioase, dar semnale dintre acestea care sunt necesare poate mai mult pentru cei care s-au pierdut, s-au prăpădit în aceste deportări, pentru oamenii tineri care să crească cu conştiinţa faptului că ei au de dus în spate o istorie tragică şi trebuie să o înfrunte şi trebuie să facă efort recuperatoriu, tocmai pentru ca să ajungem la o coeziune pe care ne-o dorim noi. Din păcate, martorii acestor evenimente sunt tot mai puţini şi de aceasta trebuie să ne grăbim atâta cât îi avem în viaţă, ca să adunăm tot ce putem. Şi, mai ales, că acum mă alătur îndemnului dumneavoastră, totuşi, avem la îndemână mijloacele acestea de înregistrare video, audio, înainte vreme era mai greu, acum e mai simplu şi trebuie înmagazinat. Chiar aşa brut cum este, trebuie înmagazinat, să nu pierdem timpul. Şi, sigur, cu toţii împreună să facem presiuni asupra politicienilor, pentru că ei întotdeauna pe agendă au lucruri, chipurile, mai importante. Dar mai important decât să ne dăm seama cine suntem şi prin ce tragedie am trecut cred că nu există.

Octavian Țîcu: „Cu politicienii este mare paradox. Sunt unii dintre ei care sunt din deportaţi, gândiţi-vă la Zinaida Greceanîi.”

Europa Liberă: Sau Dumitru Diacov.

Octavian Țîcu: „Dumitru Diacov. Dar chiar şi preşedintele ţării provine dintr-o familie deportată. Deci, lucrurile acestea sunt de neînţeles într-o societate firească, în care oamenii... Probabil, există un pact cu diavolul, pe care politicienii, care au conexiuni cu Moscova sau au avut anumite compromisuri de-a lungul vieţii, datorită acestei ipostaze de a fi venit din duşmanii poporului, l-au realizat de-a lungul timpului.”

Europa Liberă: Acum au trecut şi francezii prin asemenea chestii, le-au studiat foarte bine, şi nemţii. Acum ruşii cu foarte mult entuziasm îi scot în faţă pe copiii născuţi din concubinaje în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi îi arată cheguevarişti şi pro-sovietici. Tocmai pentru ca să lăsăm să se lămurească alţii la distanţe mai mari, deocamdată să depunem documentele. Și după aceea sigur că vor veni vremuri poate mai liniştite, când nepoţii, strănepoţii acestor oameni vor gândi un pic mai altfel.

XS
SM
MD
LG