Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Muzeul comunismului e în instituţiile statului

Guvernul a publicat lista celor aproape 900 de bugetari care se luptă cu plictiseala revoluţiei permanente prin Consiliile de administraţie ale companiilor de stat. Par puţini, dar valorează mult, cam cât bugetul unui minister de mâna a doua. Să zicem, al educaţiei.

Ei demonstrează că, în eternul infern al austerităţii bugetare, există insule unde se trăieşte mai bine ca într-un paradis fiscal. La bănci, de pildă. Bancherii români de la stat sunt adevărate poveşti de succes, cu zecile de mii de euro pe care le primesc pe lună. Te şi miri de ce le mai trebuie unuia sau altuia şpăgi şi alte servicii. Dar nu poţi ridica un portofel de jos fără să te murdăreşti pe buricul degetelor.

Bine o duc şi şefii companiilor falimentare sau în insolvenţă. Ei sunt plăţiti regeşte pentru incompetenţa lor şi, se pare, guvernul, chiar dacă i-a pus la gazeta de perete, nu are intenţia să mai taie din organigrame de teamă să nu le taie din mâini chiar dacă nu ai nevoie de atâţia angajaţi care să pui de un faliment. E suficient un director incompetent sau rău intenţionat iar de-ăştia e plină România. Însă dacă tuşeşte cineva din companiile falimentare cine ştie ce şmecher din guvern face gripă.

Alţi oameni cu lefuri uşoare care atârnă greu la buget sunt înşişi angajaţii ministerului Finanţelor care sunt, se pare, un rău necesar în toate consiliile de administraţie. Fără ei nu poate fi contemplat dezastrul companiilor de stat cu seninătatea şi actele contabile necesare. Sau poate că ei sunt acolo să facă mai uşoară şi mai insesizabilă trecerea de la contabilitatea dublă la dosarele penale de la Direcţia Anticorupţie.

Statul încă mai are peste două sute de companii dintre care câteva zeci în insolvenţă. Pe lângă acestea mai sunt circa 1200 de companii administrate la nivel local, care condimentează viaţa şi conturile protipendadei locale de partid şi de stat, parcă pentru a testa perspicacitatea şi atenţia distributivă a Agenţiei Naţionale de Integritate. În aceste companii şi-au făcut primele milioane şi dosare penale persoane importante. Chiar şi preşedintele Iohannis a trecut printr-un proces de incompatibilitate de care-l păzeşte acum poarta Cotrocenilor. Toate aceste companii sunt, de regulă, subvenţionate, supradimensionate, falimentare. Deşi totalul operaţional al acestor companii de stat reprezintă mai puţin de jumătate de procent din Produsul Intern Brut, volumul total al datoriilor este de opt ori mai mare. Dintre primele zece mari companii cu datorii la buget, patru sunt de stat. Au devenit un rău necesar şi statul intră în sevraj dacă se desparte temporar de una dintre ele. Poate de aceea promite de ani de zile cu jumătate de gură că scapă de balastul Poştei Române sau al companiilor din cadrul căilor ferate fără a face mare lucru în realitate.

E de înţeles cum de a ajuns statul înlănţuit de ele, chiar dacă face răni şi bătături fiscale de la cătuşe. În primul rând, spunând că e inevitabilă proprietatea de stat asupra multora dintre ele, ba chiar că e o chestiune de securitate naţională, îşi asumă gestionarea şi administrarea treburilor curente, cu toate găurile albe şi negre din contabilitate şi organigramă. În aceste companii s-a dezvoltat o faună de partid şi de stat care parazitează conturile şi programele de finanţare. S-au fixat pe organele vitale şi nu le mai poţi înlătura fără să tai o arteră foarte circulată. Iar dacă tai, se aud ţipete la toate etajele politicii. În al doilea rând, aceste companii sunt scutul uman folosit de toate guvernele pentru a justifica de ce covoarele roşii ale reformelor sunt pline de hemoragiile bugetare, numai bune pentru vampirajul instituţional şi corupţia instituţionalizată. Fără ele nu am avea mare parte din dosarele de abuz în serviciu şi deturnare de fonduri. De asemenea, au fost scuza pentru inventarea diverselor plafoane şi paliere salariale altminteri inutile.

Tot aceste companii încurajează şi plătesc bine perpetuarea labirintului birocratic în care ne rătăcim jumătate din viaţa noastră profesională. Niciun element al acestei culmi sisifice nu este mai semnificativ pentru zăpăceala generalizată, mă rog browniană, care ne face să pierdem timp, energie, bani şi speranţe decât ghişeul unde se află mai mereu un funcţionar gata să te ghilotineze. Guvernul susţine că a declanşat războiul împotriva birocraţiei, însă normele şi hotărârile, fără a restructura serios personalul şi a închide ghişeele, sunt parte a problemei.

Din cauza birocraţiei, o firmă pierde anual peste două sute de ore ca să-şi plătească dările la stat. O companie locală trebuie să facă în fiecare an peste o sută de plăţi către stat dintre care aproximativ 75% sunt contribuţii sociale, acestea reprezentând, după cum spun specialiştii, de două ori mai mult decât se plăteşte în celelalte ţări europene. Cine spune că nu se investeşte în oameni?

Guvernul a decis aşadar să ne scape de copiile legalizate, cazierul judiciar şi alte hârtii până mai ieri obligatorii, dar dacă nu ne scapă şi de creierele care întreţin birocraţia chiar şi fără hârtii, cei care ne plimbă de la un ghişeu virtual la altul, gestul său nu va avea decât o importanţă simbolică, chiar dacă pe moment birocraţia pe care românii o asociază sistemului totalitar, îşi pierde măreţia de carton şi nu mai are în spatele cărei hârtii cu antet să se ascundă. Unii sceptici îşi amintesc că, nu odată, înalta funcţionărime de partid şi de stat a dat dovadă de spirit întreprinzător inventând noi metode de modernizare a uneltelor de tortură birocratică. Atunci când s-a vorbit despre ghişeul unic, funcţionărimea a inventat un număr infinit de ghişee unice, fiecare cu actul, ştampila şi timbrul lui fiscal dovedind că, deşi birocraţia se hrăneşte din stereotipii şi monotonii, nu este lipsită de simţ de iniţiativă şi inventivitate. Astfel că ghişeul se poate transforma într-un server blocat sau căzut. O adresă de mail ar putea să nu funcţioneze. Un document ar putea ajunge la Direcţia parcurilor sau la Departamentul jocuri şi concursuri al Televiziunii. Solicitantul nu va mai avea cum ţine socoteala documentelor şi nici a cererilor şi toţi peştii piranha aflaţi în avalul lanţului trofic birocratic îl vor pândi să-i mai ia un rând de piei. Ştim prea bine: statul e mereu gata să prezumeze reaua intenţie, indolenţa sau nesupunerea civică a plătitorului obscur de impozite decât să accepte că el însuşi este un eficient producător de haos, conducând detaşat întrecerea pe ţară. Chiar dacă guvernul ar vrea să schimbe statul, pare-se că acesta e armăsar bătrân şi nu se mai învăţă în buiestru.

Instituţiile de stat, altminteri bine înzestate cu aer condiţionat şi cafetiere, s-au păstrat neschimbate în zona de interfaţă cu publicul. Aceleaşi figuri posace, interioare sumbre, anunţuri contradictorii pe care scrie paroxistic Urgent sau Important, deşi sunt de pe vremea altor guvernări, lipite unul peste altul într-un palimpsest care-şi aşteaptă epigrafiştii.

Cine vrea să ia o porţie de comunism în plină şi lungă vară capitalistă o poate face la administraţiile fiscale, la poliţie sau la secţiile de evidenţă a populaţiei. Se poate împinge la cozi încremenite în ghişee cu funcţionari adormiţi sau pur şi simplu plecaţi la cafea. Aceste interioare sunt partea vizibilă a metastazei comuniste de care se pare că nu putem scăpa chiar dacă trei preşedinţi ne-au promis asta. Iar ultimul nici nu se mai gândeşte la problemele penale ale comunismului, ci este obsedat de aspectul muzeal al acestuia. N-ar strica dacă ar transforma una dintre instituţiile pomenite mai sus în sală de expoziţie şi l-ar putea custode pe Ion Iliescu. Klaus Iohannis a discutat tema muzeului comunismului cu preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, cel care a monitorizat vreme de un deceniu arhivele STASI ale Germaniei comuniste. Dar comunismul românesc nu poate încremeni sardonic în pozele de familie ale dictaturii proletariatului. La urma urmei, istoria nu s-a oprit pentru el şi ai lui. Au un electorat captiv care intră în sevraj dacă nu mai e intoxicat cu lozinci şi promisiuni. Cei mai mulţi dintre cei mai bogaţi români şi-au făcut primul milion furându-l din conturile securităţii sau ale partidului comunist. Privatizarea s-a făcut după chipul şi asemănarea cu ei. Comunismul românesc nu s-a resemnat şi nu poate fi închis în vitrinele unui muzeu. Se plimbă pe stradă, conduce instituţii ba chiar intră în Parlament.

Zilele trecute au fost deconspiraţi încă doi torţionari, vinovaţi de moartea a sute de oameni în închisorile comuniste. Ei au fost ridicaţi în grad, ajungând generali sau colonei, apoi au fost pensionari vreme de decenii, protejaţi de legi şi plătiţi regeşte din contribuţiile tuturor, cam cum erau plătiţi pe vremuri călăii ieşiţi la pensie. Sunt unii care-i consideră eroi şi că bocancii lor mânjiţi cu sânge sunt foarte chic. Chiar şi-aşa deconspirarea lor are doar o valoare simbolică. Sunt amândoi foarte bătrâni şi, dacă li se va intenta proces, există posibilitatea să nu-i supravieţuiască. La urma urmei şi Victor Atanasie Stănculescu, copilul de suflet al cuplului Ceauşescu, s-a stins liniştit într-un cămin de bătrâni, după ce a făcut cinci din cei cincisprezece ani la care fusese condamnat. Surprinzător cât de disponibili sunt pentru asemenea procese pensionarii sistemului comunist, dar cât de greu sunt identificaţi cei pe care revoluţia din decembrie 1989 i-a găsit activi, pe poziţie, gata de transferul proprietăţii de stat în buzunare private şi al revoluţionarilor în momente proaspăt săpate. Mulţi dintre comuniştii de ieri sunt activi şi azi, fie direct, fie prin intermediul familiei. Dacă vă pierdeţi o după-amiază citind biografiile demnitarilor din politică sau din consiliile de administraţie ale băncilor de stat sau private, companiilor de stat, regiilor autonome sau ale mai marilor din poliţie, din servicii secrete sau din universităţi veţi descoperi, cu siguranţă, că sistemul comunist n-a murit, ci s-a transformat. A fost decapitat doar pentru a-i creşte mai multe capete şi mai multe guri.

Deocamdată, deconspirarea a doi pensionari torţionari care-şi plimbă nepoţii sau dobermanii prin parc dă bine în ziare dar nu-i tulbură defel pe adevăraţii profitori ai sistemului. Are doar o valoare simbolică, asemeni imaginii premierului Cioloş, fotografiat pe când făcea curăţenie (cu mânecile suflecate şi încruntat de concentrare) într-un parc insalubru din Capitală. Ne place, dar ştim că nu vom vedea curând nici săli de judecată pline de adevăraţii criminali comunişti, cum nu-l vom vedea nici pe Dacian Cioloş ieşind cu mătura din parc, pentru a face curăţenie lună şi în instituţiile statului.

XS
SM
MD
LG