Linkuri accesibilitate

O replică, în registru hard, a „Frumoaselor adormite” ale lui Kawabata.

Rafinament, cruzime, erotism – ingrediente pe care le-am întâlnit în scrierile mai multor scriitori japonezi, de la Kawabata şi Mishima la Kenzaburo Oe, ultimul laureat nipot al Premiului Nobel, sau, mai încoace, la Yoko Ogawa, autoarea romanului Hotel Iris, Humanitas, 2014.

O adolescentă de 17 ani lucrând la recepţia Hotelului Iris, deţinut de familia ei de câteva generaţii, şi care suferă de lipsa de afecţiune a mamei sale, rămasă văduvă; vocea „puternică şi pătrunzătoare [având] o notă distinctă” a unui client ce-i închide gura unei prostituate („Taci, târfă!”), şi care-o face pe Mari să-l remarce – şi iat-o pe tânăra recepţioneră prinsă într-un joc periculos, după ce că-l urmăreşte pe bărbatul mult mai în vârstă prin urbe şi chiar intră-n vorbă cu el. Pe cât de timid se poartă cu ea traducătorul din rusă în oraş, pe atât de autoritar se va dovedi la el acasă, unde începe s-o domine: „Dezbracă-te! Dezbracă-te de tot!”. După care o leagă fedeleş şi – „Nici măcar nu-şi scosese sacoul. Încă mai avea cravata la gât şi butonii nedesfăcuţi” – o atinge „doar cu buzele, cu limba şi cu degetele”, apoi îi fulgeră o lovitură („Târfo!”), şi replica fetei: „Îmi place. Mai vreau, te rog!” De fiecare dată, bărbatul împinge jocul mai departe, iar Mari e îngrozită „nu de gândul că mi-ar provoca durere, ci că nu i-ar putea îndeplini dorinţa”. De unde traducătorul „m-a dezbrăcat aşa cum un parfumier smulge petalele unui trandafir, aşa cum un bijutier desface o scoică în căutarea perlei”, fata preferă ca „trupul pe care-l slujeam să fie cât mai urât, ca să mă simt şi eu cu atât mai înjosită”, căci abia „atunci când mă brutaliza şi mă reducea la un boţ de carne, dinăuntrul meu erupea un şuvoi de plăcere pură”.

Pus de critici în ecuaţie cu Lolita lui Nabokov, Hotel Iris mi se pare mai curând o replică, în registru hard, a Frumoaselor adormite ale lui Kawabata.

27 iunie ’16

XS
SM
MD
LG