Linkuri accesibilitate

Numai pentru faptul că am îndrăznit să spun de câteva ori niște truisme privind „Institutul Revoluției” m-am văzut „înfierat cu mânie proletară” de Ion Iliescu. Într-un pătimaș avânt retoric, fostul prim-secretar al CC al UTC, șef al secției de propagandă a CC al PCR, fost secretar al CC al PCR, etc. etc., mă acuza că aș fi fost unul dintre adulatorii lui Ceaușescu. Absolut eronat. N-am publicat niciun rând în Scînteia ori Era Socialistă, organele oficiale ale PCR, n-am lucrat în aparatul ideologic, am făcut facultatea în cadrul Universității din București, tot acolo mi-am susținut doctoratul în 1980 cu o teză despre Școala de la Frankfurt, nu despre „gândirea tovarășului Nicolae Ceaușescu”, n-am absolvit niciun curs la „Ştefan Gheorghiu”, n-am lucrat în cadrul „Academiei de Științe Sociale și Politice” (condusă de Mihnea Gheorghiu), nu mi-am câștigat viața scriind ode, imnuri și panegirice. Erorile de junețe (un idealism stângist avându-și în fond rădăcinile în educația primită, veneam dintr-o familie a stângii radicale, câteva texte conformiste) le-am amintit eu însumi și am spus limpede că le regret. De aproape trei decenii scriu de pe poziții deschis democratice și anti-totalitare.

Preocupat așadar să-mi mistifice trecutul, fostul președinte Ion Iliescu și-l uită adesea pe al său. Ori îl neagă în chip duplicitar. Recurge mereu la refulări convenabile și la defulări agresive. Cel care a pretins, inclusiv în cartea de dialoguri cu mine apărută în 2004, că ar fi fost un activist ideologic luminat, un adversar al „măsurilor administrativ-birocratice”, apare din documentele accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului și doctrinei oficiale. Nu, Iliescu nu a fost un Dubček in embrio. Ideile sale nu erau de fapt înrudite cu cele ale reformatorilor de la Praga. Pluralismul i-a dat mereu frisoane.

Mai puțin paranoic decât Ceaușescu (paranoia ținea de sistem, cum a demonstrat Jacek Kuron, celebrul disident polonez), mai puțin rudimentar decât un Emil Bobu, mai puțin gongoric decât Dumitru Popescu, mai puțin malițios decât Malvolio Leonte (Răutu), mai puțin inclement decât un Vasile Patilineț, de pildă, activistul PCR Iliescu nu era totuși mai puțin îndârjit întru „apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului”. Forma sa mentală a fost și rămâne esențial una a monolitului. În timpul dictaturii, nu ar fi cedat nicicum la capitolul „creșterii rolului conducător al partidului”. Custode vreme de decenii al „angajamentului revoluționar al tineretului”, sacerdot devotat al unui marxism-leninism încremenit, ostil oricărui revizionism, el a evitat cu strictețe să devină un „fracționist”. Nu a semnat „Scrisoarea celor șase”, preferând să contemple de pe margine convulsiile finale ale regimului. Tocmai din aceste rațiuni, nomenklatura îl vedea drept urmașul ideal al lui Ceaușescu.

Masacrul din decembrie 1989 a fost falsul său botez ca „emanat” al unei revoluții pe care nu a înțeles-o niciodată în semnificația ei autentic anticomunistă. Sigur, peste ani, Ion Iliescu a admis, în discuțiile din volumul „Marele șoc”, faptul că bilanțul comunismului a fost unul „globalmente negativ”. Dar nu a ajuns să recunoască faptul că el însuși a participat activ, înainte și după 1989, la ceea ce a făcut din comunism o încarnare a Răului politic, social și moral. Între Iliescu, conducător al demascărilor de studenți în 1956-1958 (prigoana începea cu macabrele ședințe de denunțare și era urmată de arestări, de bătăi cu sacii de nisip, de ani grei de temniță), și cel care denunța manifestanții pașnici din Piața Universității în 1990 (ori cel care îl insultă pe Doru Mărieș) există o continuitate incontestabilă pe care biograful politic, dacă este să scrie cu onestitate, nu o poate ignora. Lexicul urii și ura ca instrument politic sunt în fond inseparabile.

Am aflat cu toții mai apoi, grație istoricului Adrian Cioflâncă, dimensiunea implicării lui Ion Iliescu în campaniile împotriva postului de radio „Europa Liberă”. Dar și în cele împotriva religiei și în acelea, de o stupiditate fără margini, împotriva modelor „occidentale” (blue-jeans, plete, barbă, fuste scurte, muzica rock, etc.) Vedea pretutindeni pe atunci, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, încercări de subminare, huliganism, „slăbiciuni ideologice”. Regretata Ana Șincai a depus mărturie pentru rolul lui Ion Iliescu, pe atunci Ministrul Tineretului (funcție deținută ex oficio de șeful UTC-ului) în pedepsirea participanților la demonstrația studențească din 1968. În 1970, cerea cu virulentă indignare anti-occidentală „întărirea vigilenței revoluționare” și saluta echipele terorizante care se ocupau cu sfâșierea fustelor și tunsul obligatoriu în numele „asanării străzii” (anticipare a apelurilor din aprilie-iunie 1990 pentru „curățirea” Pieței Universității). Mai suntem unii care ne amintim acele clipe deopotrivă rușinoase și absurde. Eu unul îmi amintesc, era cred în toamna anului 1970, asemenea raiduri chiar în fața clădirii rectoratului Universității din București. Sunt sigur că numeroși foști colegi își amintesc cu oroare de acele acțiuni infame menite să anihileze orice expresie a autonomiei individuale. Acum știm că Ion Iliescu nu doar că le aproba, dar le și patrona. Iată un fragment din discursul lui Iliescu împotriva „Europei Libere” (via Adrian Cioflâncă):

„Postul de radio «Europa liberă» nu este bruiat, este ascultat şi desfăşoară o activitate susţinută, de diversiune. Ce reprezintă acest post de radio este foarte bine cunoscut, este creat, este finanţat de organele de informare ale Statelor Unite, de organizaţia de spionaj a Statelor Unite, de CIA. A fost şi demascat ca atare; în parlamentul vest-german s-a cerut deschis guvernului vest-german ca să ceară înlăturarea acestui post de pe teritoriul R.F.G. pentru că este o chestiune şi de demnitate naţională a acestui stat care pledează, care promovează o anumită deschidere în politica internaţională şi este o încălcare chiar a suveranităţii acestui stat menţinerea unui post alimentat de oficine străine. Cine lucrează la acest post este de asemenea un lucru foarte bine cunoscut, sînt oameni, sînt fugari, sînt oameni vînduţi, sînt oameni care n-au nimic cu interesele poporului nostru, sînt elemente înrăite, duşmănoase, foşti legionari sau fugari mai recenţi, nişte băieţi zăpăciţi de o anumită propagandă şi care pînă la urmă nu au găsit altă sursă de existenţă decît de a se pune în slujba acestor cercuri vrăjmaşe ţării noastre cum este Cornel Chiriac şi cum sînt fraţii Petrescu şi care mai sînt acolo, la postul acesta de radio. Spun aceasta, tovarăşi, [pentru] că întîlnim printre unii tineri de-ai noştri chiar şi nişte întrebări, printre întrebările pe care le pun elevii într-o serie de şcoli şi o seamă de alţi tineri, de unde se vede sursa de inspiraţie foarte directă de la acest post de radio şi se constată şi o anumită doză, una din platformele ideologice ale acestui post de radio este de a alimenta acest sentiment de ploconire servilă, de slugărnicie în faţa occidentului, occidentului luminat, promotor al libertăţii individului în lumea contemporană”.

A fost într-adevăr șocant de constatat că la peste două decenii de la colapsul formal (dar însângerat) al sistemului totalitar, o sechelă a acestuia continua să facă mare parte din jocuri într-o Românie ce-și visa intrarea în normalitate. O normalitate întemeiată pe adevăr, nu pe legende propagandistice. Ion Iliescu aparține unui timp istoric revolut. Mentalul său este unul înțepenit în clișeele limbii de lemn comuniste. Ar fi putut să învețe politic (au făcut-o un Kwasniewski în Polonia, un Horn în Ungaria, un Iakovlev în fosta URSS), dar s-a dovedit că exercițiul, atât cât a fost încercat, a eșuat.

XS
SM
MD
LG