Linkuri accesibilitate

Anatol Durbală: „În teatru este exact ca în societate, rămânem în urmă îngrozitor”


Actorul şi regizorul Anatol Durbală a vorbit despre sfârşitul stagiunii teatrale şi a spus că, după părerea sa, în Republica Moldova lipsesc căutările de forme noi ca în ţările vecine. „Teatru are nevoie de oameni care să întreacă ritmul vieţii cu doi-trei paşi, nu să vină cu 10 în urmă”, crede el.

Europa Liberă: Domnule Durbală, se încheie sezonul teatral, inevitabil, pentru că s-au copt cireşile, au început festivalurile, lumea e scoasă din sălile de spectacol. Şi a fost un sezon foarte bogat, măcar din simplul motiv că, Chişinăul a găzduit BITEI, dar şi trupele de la Chişinău sunt foarte ambiţioase. De exemplu, Teatrul Naţional a refăcut nemuritoarea piesă a lui Druţă etc., etc. Ce puteţi spune despre viaţa teatrală? Că mereu ne plângem că nu e suficient de efervescentă. Se referă şi la sezonul teatral care se închide?

Anatol Durbală: „Eu nu cred că această stagiune, anume aceasta ar face o deosebire certă, una mare, de la 2009 încoace. Or, după părerea mea, mişcarea teatrală, dacă o putem numi aşa, parcă nu e cuvântul potrivit, parcă a căpătat o notă calmă, ceea ce nu e bine pentru teatru. Eu consider că teatrul este locul unde mereu trebuie să fiarbă lucrurile, să fie conflicte în sensul frumos al cuvântului, artistice. Teatrul trebuie să fie locul unde e divergenţă de opinii, de idei. Şi o anumită calmitate parcă s-a aşezat aşa, un lucru nu foarte bun, după părere mea. Dar, sigur, BITEI, un eveniment teatral de mare calibru, a scos din acest calm, a pus un accent frumos în această stagiune. Din ce am văzut la BITEI, nu pot să spun că e cea mai reuşită şi cea mai extraordinară ediţie BITEI, au fost şi mai bune.”

Europa Liberă: De exemplu, lumea a plecat foarte nemulţumită de la „Livada de vişini” după Cehov.

Anatol Durbală: „Aceasta nu am văzut-o. Dar am văzut şi producţii care mi-au trezit interes, de la Brăila, de exemplu, fără discuţii, coreenii cu spectacolul lor absolut superb. Un asemenea eveniment în viaţa teatrală pentru noi, pentru cei din Republica Moldova, este important că se întâmplă. Şi mă bucur că Teatrul „Eugene Ionesco”, din câte ştiu, nici ei nu se scaldă în bani, reuşeşte să menţină BITEI. Şi ce vreau să menţionez din ultimele, sunt eforturile directorului Teatrului Naţional, Petru Hadârcă. Pe mine mă bucură faptul că în Teatrul Naţional, cel puţin, a venit un om care, în mod cert, iubeşte teatrul, aceasta este foarte important. Faptul că omul acesta, de când a venit în Teatrul Naţional, lucrurile au luat un avânt, până la Petru Hadârcă se tot vorbea de dramaturgie naţională, de la Petru Hadârcă mai puţin aud cuvintele acestea, dar ne-am pomenit cu un Busuioc în repertoriu, cu Druţă în repertoriu, cu Dumitru Crudu în repertoriu, cu Larisa Turea, lucru care, după părerea mea, e important să-l facă un teatru naţional. Teatrul rămâne în urmă de viaţă îngrozitor la noi în Republica Moldova, dacă vorbim la general. Viaţa ne-o ia pe dinainte, noi ne-am clişeizat, gândirea oamenilor care produc teatru în Republica Moldova frânează după pulsul şi ritmul vieţii.”

Europa Liberă: Nu este suficient de social, nu este suficient de combativ? Ce aveţi în vedere? Sau mijloacele prin care mesajul este adus la public?

Anatol Durbală: „Ţinând cont de ce se întâmplă în alte ţări teatrale, în România, în Rusia, lăsam la o parte momentul politic, Rusia este o ţară teatrală, Ucraina, tinerii, acele căutări de forme noi, aici eu am o părere rezervată, de multe ori şi tinerii care vin cu pieptul descheiat, spunând: „Noi facem ceva nou”, eu nu văd nimic nou acolo.”

Europa Liberă: Cheianu cândva a făcut teatru de buzunar şi tradiţia plecării din scena instituţiilor oficiale dădea roade. Ionesco a apărut ca o rebeliune. Acum mai sunt rebeli?

Anatol Durbală: „Exact. Dar aţi observat, răspund la întrebare, dar vreau să fac o deviere, la noi astăzi în teatru este exact cum este la noi astăzi peste tot, e tabloul perfect, după părerea mea. Dacă observaţi, ceea ce aţi menţionat dumneavoastră, Teatrul de buzunar, Teatrul „Eugene Ionesco”, Teatrul „Satiricus”, întâmplător sau nu, aceste lucruri s-au întâmplat în anii ’90-’95, cam pe aici, în ’89 poate. Ce a fost atunci? Au fost protestele acelea în stradă, când s-a dărâmat Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: Emanciparea.

Anatol Durbală: „Şi eu nu cred că aceasta e o întâmplare, tot aşa cum nu a fost o întâmplare „Sovremennik”-ul care a apărut în anii ’60, în perioada hruşciovistă, când, cică, s-ar fi deschis un pic „geamul”. Şi mie mi se pare că teatrul respiră viu, el reacţionează la aceste valuri de libertate, de râvnă, de oameni care reuşesc să-şi spună cumva cuvântul. Or, acum noi suntem când pendulul a luat-o invers, după părerea mea. Au fost anii 2008-2009, Teatrul „Spălătorie”, Teatrul „Foosbook”, CDC la Uniunea Teatrală. Acum lucrurile parcă s-au mai aşezat.”

Europa Liberă: La Chişinău a existat mereu un fel de competiţie între teatrul rusesc, Театр С улицы Роз”, „Cehov”, cu teatrele de expresie română. Acum continuă această rivalitate, competiţie?

Anatol Durbală: „Eu nu consider aceasta rivalitate. Este, într-adevăr, altceva. Şi probabil că nu doar limba vorbită în scenă, dar cultura ca atare, oamenii care fac acest teatru în limb rusă, au totuşi un piculeţ, că nu e vorba doar de traducerea mot à mot a unui cuvânt, e un piculeţ altă mentalitate, altă abordare, o fi și alte nuanțe. Dar nu putem vorbi de o competiţie, pentru că o competiţie presupune, după părerea mea, doi oameni care intră în această competiţie cumva de pe acelaşi teren.”

Europa Liberă: Cum clasificaţi, unde clasificaţi Festivalul de Operă de la Butuceni? Este în zona teatrului, în zona entertainment-ului, a turismului? Ce a reuşit, până la urmă?

Anatol Durbală: „Eu nu ştiu ce ar limpezi părerea mea despre aceasta, dar sunt nu adeptul, poate mă pricep mai bine sau mi-ar place să mă expun la sectoare mult mai înguste, profesionist vorbind. Acest gen totuşi cuprinde, nu poţi spune că nu e teatru, e şi teatru, nu poţi spune că nu e operă, e şi operă, nu poţi spune că e performance, show, e şi aceasta, deci, are mai multe lucruri îmbinate. Dar prefer să mă expun despre, îngust vorbind, în sensul frumos, profesionist, ce înseamnă teatru. Evenimentul acesta e mai larg, e frumos că se întâmplă, e fantastic.”

Europa Liberă: Vorbeaţi mai devreme despre faptul că teatrul este depăşit de evenimentele din viaţă. În sensul acesta, filmul este mai receptiv, este mai dinamic?

Anatol Durbală: „Categoric da. Şi ştiţi de ce? Pentru că filmul din faptul că atât de dramatic s-a rupt, s-a dărâmat tradiţia, pentru că industria de film, ca atare, vorba lui Caragiale, care lipseşte cu desăvârşire, e frumos, dar lipseşte cu desăvârşire în Republica Moldova, deci, când s-a dărâmat „Moldova-film”, când s-a dărâmat Uniunea Sovietică şi această perioadă de 15-20 de ani în care, practic, nu s-a întâmplat nimic, au plecat oamenii, aceasta este o dramă mare a filmului. Ea nu este doar o chestie că nu avem o cameră sau un anumit program de montare, s-a rupt, generată de un proces pe care nu-l restabileşti de la buton. Şi aceasta a făcut rău, dar a făcut şi bine, pentru că, nivelând terenul, tinerii sunt obligaţi să o ia de la început: „Domnule, ce fac?”. Şi sigur că 95% dau în bară, greşesc, dar la 3-5%, după părerea mea, apar nişte semne veritabile de film, care îşi pune întrebări, chiar dacă are mijloace de expresie depăşite, chiar dacă e plin de clişee, cu toate acestea el este luat pe bune. Or, teatrul încă trăieşte sub umbrela că noi ştim cum, tradiţia, ea e foarte bună şi foarte frumoasă şi trebuie să respectăm tradiţia, dar, după părerea mea, teatrul necesită oameni care să întreacă ritmul vieţii cu doi-trei paşi, nu să vină cu zece în urmă. Eu am impresia că noi totuşi încă facem lucruri care ar fi fost bine să fie făcute 10-15 ani în urmă.”

Europa Liberă: Adică agonia pe care a trăit-o cinematografia i-a fost, într-un fel, benefică?

Anatol Durbală: „Din punctul acesta de vedere, da.”

Europa Liberă: Şi „Cronograful” a arătat aceasta? Avem nişte speranţe?

Anatol Durbală: „Cronograful” mă bucură enorm. Mă bucură nu doar faptul că se aduc filme de calitate, nu doar faptul în sine că a mai rămas viu aşa un behaviour uman de a merge în sala de film şi a te uita la o pânză albă.”

Europa Liberă: La documentare, atenție, da.

Anatol Durbală: „Aceasta este o chestie umană care ţine de ceea ce e om, uman, ceea ce nu mai este gadget, tab. Ştiţi cum priveşte azi lume filmele? Să întrebăm. Cu cursorul: „Am înţeles. Un pic mai înainte. În opt minute a văzut „Forrest Gump”, mi-am făcut o idee”. E ca în teatru. Câţi se bat cu pumnii în piept, Stanislavski e învechit? Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nu cred că găsesc trei oameni în Republica Moldova care ştiu ce înseamnă sistemul Stanislavski pe bune, dacă îl cunosc. Pentru că şi eu îl neglijez cu plăcere, dar părere mea e ca trebuie, întâi, să-l cunoşti. De aceea, „Cronograful” este un lucru absolut minunat, pe mine mă bucură, cum am spus, dar şi faptul cum arată băieţii aceştia tineri, care te întâmpină când intri în sală, cum ard ochii regizorilor. Chiar şi neîndemânătăcirea aceasta, sau cum să-i spun eu, lipsa de, dacă aţi văzut la „O sută de movile”, nu ştiu cum suferă mult partea showului, totuşi, ar trebui cumva să fie. Şi nu e vorba de organizare, că e organizat, dar iese nu ştiu cum, regizorul e stângaci, stau acolo într-un costum.”

Europa Liberă: Fără aplomb?

Anatol Durbală: „Da, fără aplomb. Dar e o diferenţă, una e fără aplomb şi alta ca să înţelegi că totuşi aceasta este o ieşire publică şi ea trebuie cumva ţinută în mâini. Chiar şi fără aplomb, e un aplomb. Că dacă îl laşi aşa, zici: „Noi vrem fără aplomb, dar facem cum o fi”, aceasta nu mai este bine. Dar această neîndemânăticie vorbeşte despre ceva extrem de firesc, extrem de pe adevăratele. Înţelegeţi? Şi, după părerea mea, cinematografia promite multe-multe în Republica Moldova.”

Europa Liberă: Ce face un text, nu neapărat teatral, nemuritor? O piesă de Vişniec sau un Sofocle? Ce trebuie să facă actorul, regizorul, scenograful?

Anatol Durbală: „Trebuie un om cu talent. Trebuie un om cu minte. Nu cuminte, dar cu minte. Aceasta e foarte important. Ambâţul, cum zic eu, epidemia aceasta de comedii, eu nu zic că e rea, dar părerea mea pur subiectivă, ideea că „oamenii au obosit şi dă să mai vină să râdă”, este nu că nu-mi place sau îmi place, dar, cel puţin, este incompletă. Noi habar nu avem ce vrea spectatorul. Când aud un regizor care îmi spune: „Spectatorul azi vrea comedie”, eu mă uit cu neîncredere că el înţelege ce spune. Pentru că, dacă am ieşi în stradă şi am opri zece oameni, şi i-am întreba: „Ce ai vrea să vezi în teatru?”, eu cred că ei ar spune: „Măi băieţi, dar voi ştiţi mai bine. Eu ştiu? Arătaţi să fie frumos”. Teatrul trebuie să fie viu şi bun, comedie, dramă. Şi mie mi se pare că epidemia de comedii, în mare parte, este şi o perdea. Pentru ca sa faci o dramă, să o poţi face bine şi ar veni lumea şi la drame. Vine lumea la 15 ore, se fac spectacole de 15 ore, care se joacă dimineaţă până seara. Şi cred că şi la noi aceasta este posibil. Pur şi simplu, noi avem nevoie de regizori, actori, de oameni talentaţi. Când zic „talent”, nu mă refer doar la faptul că ei ştiu frumos să pronunţe un cuvânt şi să dea expresiv din mâini, ci să simtă pulsul timpului. Aceasta e foarte important. Mie mi se pare că ce text se montează astăzi este întrebarea decisivă ce e cu acest teatru, pur şi simplu, decisivă. Eu nu cred că trebuie să se monteze spectacole: „Hai şi vom ocupa actriţele că nu au ce face”, de exemplu, aşa un principiu sau principiul: „Dă să montăm comedie, că lumea vrea de râs”. Scuzaţi-mi limbajul, dar eu cred că acestea sunt principii poate importante de luat în vedere, de nu ştiu cum, casă, bani, bilet. Dar mie mi se pare că un spectacol bun aduce bani, nu neapărat să fie o comedie.”

XS
SM
MD
LG