Linkuri accesibilitate

Naționalismul, o știm de la Isaiah Berlin, este o forță proteică, cel mai adesea ambivalentă. Este unul din principalele impulsuri politice ale modernității, un vibrant set de idei despre memoriile, identitățile, loialitățile, anxietățile, speranțele și aspirațiile colective. În forma sa romantică timpurie, naționalismul a avut o componentă puternică emancipatoare, universalistă și civică. Apoi însă a survenit momentul wagnerian, cu accentul lui pe comunitatea volksich, Blut und Boden, legături biologice, cultul metapolitic al descendenței mitologice, exaltarea angajamentelor tribaliste. Naționalismul liberal a pierdut teren în fața marelui său rival, naționalismul antiliberal. În loc de discursuri raționale despre identități civice, noii profeți s-au angajat în fanfaronade liturgice, salvaționiste.

Secolul XX a fost, în mare măsură, un teren de luptă între aceste două viziuni. Liberalismul și naționalismul se exclud reciproc. Spre deosebire de multe scenarii pesimiste, naționalismul liberal este mai mult decât o posibilitate abstractă. Naționalismul este o chestiune de demnitate, așa cum au demonstrat Berlin și adepții lui. Problemele apar atunci când demnitatea unui grup intră în coliziune cu cea a altui grup. Dar un simț inflamat al demnității se poate transforma foarte ușor în paranoia. Acesta este motivul pentru care marele scriitor iugoslav Danilo Kiš a definit naționalismul ca paranoia individuală și colectivă. Revoluțiile din 1989, asemeni celei maghiare din 1956, au împletit năzuințele civice cu cele etnice. Au fost tentative de recuperare a suveranității naționale și politice, confiscată de regimurile totalitare. Cred că momentul etnic este indispensabil, tradițiile nu pot și nu trebuie să fie șterse în numele construcțiilor desubstanțializate. În același timp, ar trebui să fim foarte atenți atunci când simbolurile naționale sunt utilizate în bătăliile politice. Lecțiile tragice ale prăbușirii Iugoslaviei trebuie să fie ținute minte ca un avertisment peren.

În Europa post-comunistă, naționalismul renăscut operează ca o umbrelă, o ideologie atotcuprinzătoare, de obicei amestecat cu populism și, uneori, cu versiune pretinsă de conservatorism. Este cazul, de pildă, al partidului maghiar FIDESZ, mai ales în ultimii ani. Cândva admiratul politician liberal Viktor Orbán a devenit din ce în ce mai autoritar în modul său de acțiune. Anti-stângismul lui s-a situat adesea mai aproape de discursurile purității etnice decât de idealurile creștin-democrate. Distincțiile dintre stânga radicală, comunistă și moderată sunt adesea îndepărtate ca irelevante. În schimb, liberalii tind să-l portretizeze pe Orbán ca pe un dictator în devenire, un inamic al valorilor europene și chiar un xenofob.

Comunismul a fost o doctrină soteriologică, făgăduind salvarea în această lume. În pofida falsității ei, a lăsat în urmă o nevoie profundă de apartenență și certitudine combinată cu sentimentul eșecului istoric, neajutorării și lipsei de speranță. Vechile puncte de referință au dispărut iar cele noi par fragile și nesigure. Nimeni nu a izbutit în a detecta aceste tare psihologice mai bine ca Václav Havel. Totuși, conștient de moștenirile morale ale comunismului, Havel a rămas convins că indivizii au beneficiat în acea parte de lume de o conștiință istorică ce va preveni recăderea în diverse forme de despotism. A refuzat să gireze orice formă de ideologii redemptive și și-a invitat semenii să rămână fideli valorilor decenței, civilității și rațiunii. Havel a fost convins că politica (cea autentică) și moralitatea (dacă nu e îndoielnică) sunt inseparabile. Principala lecție a Europei de Est rezidă în respingerea încorsetărilor ideologice salvaționiste. Moartea proiectului comunist înseamnă sfârșitul planurilor utopice grandioase menite să impună fericirea colectivă: „Măreața și particulara noastră experiență din istoria recentă este prăbușirea ideologiei. I-am trăit cu toții capriciile chinuite și complicate, și am scos-o la capăt, așa cum a fost. Această experiență mi-a întărit într-o măsură considerabilă vechiul scepticism cu privire la toate ideologiile. Cred că lumea ideologiilor și doctrinelor este într-un fel apusă pentru totdeauna – împreună cu întreaga epocă modernă. Sunt în pragul unei ere a globalității, o eră a societății deschise, o eră în care ideologiile vor fi înlocuite de idei”. (Vezi Vaclav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage Books, 1993, pp. 127-128; Un alt fost membru al Cartei 77, filosoful politic Martin Palouš a oferit o viziune pe aceeași lungime de undă în scrierile sale. Vezi, de pildă, eseul său „Revolutions and Revolutionaries: Lessons of the Years of Crises (Three Czech Encounters with Freedom),” in Vladimir Tismaneanu, ed., Promises of 1968: Crisis, Illusion, Utopia, Budapest and New York: Central European University Press, 2011, pp. 21-42; Vezi și Ágnes Heller, „Twenty Years after 1989,” in Vladimir Tismaneanu and Bogdan C. Iacob, eds,. The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History, Budapest and New York: Central European University Press, 2012, pp. 55-69).

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG