Linkuri accesibilitate

Universitatea era a doua mea casă, o ştiam în toate ungherele şi am reuşit să străpung perimetrul spunând că mă duc la serviciu...

La ora opt dimineaţa, 13 iunie 1990, Piaţa Universităţii, „zona liberă de comunism”, dispăruse cu totul. Nu mai erau corturile cu greviştii foamei din faţa Teatrului Naţional, fuseseră date jos banerele pe care scria „Jos comunismul”, „Mai bine mort decât comunist” sau „Cine uită nu merită,” dispăruse borna care simboliza kilometrul 0 al democraţiei... Nu mai rămăsese nimic, nimic. Ca şi în dimineaţa zilei de 22 decembrie, primăria spălase locul cu şampon şi-l ocupase cu poliţie.

Iluzii găsite şi, mai apoi, pierdute

Demonstraţia începuse duminică 22 aprilie, marcând patru luni de la evenimentele din decembrie 1989. Au fost mai multe demonstraţii în oraş radicalizate de instigările de pe margine ( nişte pietre aruncate în mulţime, un ghiveci căzut de la etaj care a băgat în comă o participantă la marşul ţărăniştilor...) Mulţi au ajuns în Piaţa Universităţii şi au ocupat intersecţia. Apoi s-au mutat pe locul unde a fost baricada şi pe peluza din faţa Teatrului Naţional. Bulevardul nu a fost ocupat de la început. Poliţia nu intervenea. Manifestanţii erau fotografiaţi, printre ei se strecurau provocatori.

Pentru că tensiunea creştea tot mai mult, marţi 24 aprilie, ministrul de Interne Chiţac a ordonat intervenţia în forţă. A fost o mişcare greşită. Abia de-atunci piaţa a fost ocupată cu totul şi vreme de 53 de zile aşa a stat, chiar dacă principalii susţinători, Liga studenţilor condusă de Marian Munteanu şi de adjunctul său Mihai Gheorghiu, alte organizaţii studenţeşti din Politehnică şi Grupul pentru Dialog Social s-au retras oficial după alegerile din 20 mai câştigate cu un vot copleşitor de Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale. După această dată, balconul din Facultatea de Geologie deschis de Emil Constantinescu, primul profesor universitar „golan” (după cum îi etichetase Ion Iliescu pe manifestanţii care, tot el spunea, trebuiau lăsaţi „să fiarbă în suc propriu”) a rămas închis şi, încetul cu încetul, piaţa şi-a pierdut strălucirea. Fuseseră zeci de zile şi nopţi în care, poate exagerat şi în falset, românii experimentaseră democraţia. S-au rostit sute de discursuri, s-a fluierat şi huiduit, dar s-a şi aplaudat, s-au scuturat mănunchiuri de chei, s-au aprins lumânări şi torţe, s-a plâns şi s-a cântat. Ca o mică lumea ce era, Piaţa Universităţii şi-a creat propria cultură de umor, fantezie, literatură şi cântece. Multe dintre ele şi-au păstrat semnificaţia şi azi, ceea ce ar trebui să le dea de gândit politicienilor care, de decenii, se laudă cu reforma societăţii româneşti.

Aşadar, după 20 mai, Piaţa făcuse implozie, nu mai veneau decât cei care făceau parte din nucleul dur al protestatarilor. Alţii dădeau o raită, se opreau la fântâna arteziană admirând zidurile Facultăţii de arhitectură pe care stătea scris cu talent sub o caricatură a lui Ion Iliescu: „Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush.” Eventual vărsau o lacrimă amintindu-şi de întâlnirea electorală organizată de Televiziunea Naţională între cei trei candidaţi la preşedinţie (Ion Raţiu, Radu Câmpeanu şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă Ion Iliescu), emisiune transmisă la boxe de la balconul Pieţei. O altă speranţă născută moartă. Puteau citi urma gloanţelor de la Revoluţie pe zidurile Universităţii (sub ele, scris mare „Aici s-a tras” „Aici s-a murit pentru Revoluţie”), „Deşteaptă-te, române” cu litere de-o şchioapă pe zidul Universităţii şi, sus de tot, îndemnul lui Iorga atât de actual şi azi “Cine uită nu merită.” Asta e: după 20 mai, Piaţa intrase în agonie şi, cu certitudine, s-ar fi stins de la sine, lăsând în urmă multă zgură sufletească şi incertitudini. Mulţi dintre protestatarii de atunci fierb şi azi în suc propriu.

Aşadar, dis-de-dimineaţă, pe 13 iunie, piaţa era cucerită de măturători şi de poliţişti care i-au băgat în dube cei câţiva grevişti ai foamei (au fost cu zecile, invizibili pentru Ion Iliescu şi acoliţii săi care i-au lăsat în speranţa că dispar natural), nişte măicuţe care veniseră să se roage la locul atâtor sacrificii, nişte trecători care se întâmplaseră să fie în zonă. Maşinile de gospodărire a oraşului sub atenta îndrumare a tovarăşului primar Dan Predescu au toaletat cu migală zona, să stârpească orice urmă de protestatar.

Perimetrul pieţei era marcat cu autocamioane parcate bot la bot, printre care treceai cu mare greutate, înainte să fii preluat de filtrele poliţiei şi legitimat. Aveam încă legitimaţia de bibliotecar, deşi îmi dădusem demisia cu două săptămâni înainte şi făceam pe secretarul de redacţie la o publicaţie liberală. Universitatea era a doua mea casă, o ştiam în toate ungherele şi am reuşit să străpung perimetrul spunând că mă duc la serviciu. Aveam cumva dreptate: vreme de mai bine de cincizeci de zile acesta fusese în mare măsură serviciul meu. Dormeam iepureşte peste noapte în stradă, într-un depozit de bibliotecă şi rareori, acasă. Ziua mi-o petreceam printre manifestanţi, eu însumi parte a nucleul dur. Eram apropiat de studenţi, cu care fusese zile şi nopţi pe străzi sau printre ruine în timpul evenimentelor din decembrie. Aveam tot dreptul să fiu acolo.

Am remarcat, în primul rând, un autobuz şi mai multe vehicule militare parcate între fântâna arteziană şi blocul Dunărea. Era o linişte înspăimântătoare pe acolo, locul multor concerte nocturne şi al veseliei. Din când în când, aerul sticlos era spart în cioburi mărunte de un elicopter care survola piaţa, ridicând praful şi făcându-mă pe mine şi alţi foarte puţini trecători să ne cocoşăm instinctiv. Universitatea era blindată ca pe vremea Revoluţiei şi am intrat pe la Facultatea de matematică, unde se întâmpla ca la poartă să fie o cunoştinţă de-a mea. Erau cu toţi speriaţi şi se aşteptau la ce e mai rău. De undeva, din depărtare se auzea rumoarea lumii care se aduna.

Ieşind din facultate am văzut găşti de „oameni ai muncii” care au intrat în Arhitectură strigând „Noi muncim, nu gândim” şi dând la nimereală în studenţii care, mulţi, veniseră să lucreze proiectele de final de semestru sau de facultate. Am înţeles că fuseseră mai multe valuri de oameni ai muncii dornici să apere revoluţia bătându-i pe studenţi.

Cândva, pe la miezul zilei se ajunsese la cantitatea specifică de protestatari, gata de explozie care încercau să străpungă rândurile de soldaţi în termen de lângă arhitectură, să reocupe piaţa. A fost, cu siguranţă, o acţiune coordonată, ca acelea care au dus la anihilarea celorlalte proteste (pe 28 ianuarie, de pildă, a avut loc prima contramanifestaţie organizată de oamenii lui Ion Iliescu împotriva partidelor de opoziţie), când mase de manevră au fost folosite pentru intimidarea liderilor opoziţiei.

O lecţie de manipulare în masă

Nebunia a început după-amiază. Voiam să ies din piaţă şi m-am îndreptat către Bulevardul Magheru, când poliţiştii din piaţă au început să se comporte ciudat. Unul alerga strigând într-o staţie de radio: „Gata, gata”, în vreme ce altul arunca ceva în autobuzul aflat lângă arteziană. Câteva clipe mai târziu, din autobuz a început să iasă fum iar poliţia şi armata s-au retras în grabă, lăsând piaţa mulţimii acum turbate şi dornică de răzbunare, după toate zvonurile care circulaseră toată dimineaţa.

Nu după mult timp, zona Pieţei şi a Teatrului Naţional părea un teatru de război, maşinile poliţiei lăsate inexplicabil în urmă erau incendiate şi fumul era gros şi înecăcios. Oamenii orbecăiau în pâlcuri ocupând o piaţă cu care nu mai aveau ce face. Mulţi oameni se pregăteau să meargă pe strada Eforie, unde se aflau Poliţia şi un sediu al SRI. Marian Munteanu a încercat fără succes să-i convingă pe oameni să nu se lase manipulaţi, să nu plece din piaţă. Aceştia s-au dus şi nu mult după aceea s-a spus că au incendiat clădirea Poliţiei şi arhiva SRI. Prieteni de-ai mei care locuiau într-un bloc din apropiere mi-au spus însă că, de fapt, fumul filmat atât de atent de elicopterele TVR provenea de la nişte anvelope cărora li se dăduse foc pe acoperişul clădirii. De fapt, manifestanţii nu ajunseseră să urce în clădire. De asemenea, nu se apropiaseră de clădirea SRI care a luat foc, pare-se, prin simpatie. Cert este că acolo s-au înregistrat primele victime împuşcate de un lunetist care trăgea la întâmplare.

Seara, lumea s-a îndreptat către televiziune parcă pentru a face lucrurile mai uşoare pentru autorităţi. Încă din timpul Revoluţiei, televiziunea naţională era altarul democraţiei, locul pentru care se bătuse binele cu răul şi învinsese Iliescu. „Atacul” televiziunii (de fapt, manifestaţia cu strigături şi geamuri sparte la parter şi etajul unu) a devenit în mâinile făcătorilor de ştiri un atentat la democraţie. Răzvan Theodorescu, intelectualul preferat al FSN-ului şi al tuturor partidelor criptocomuniste de după aceea, era preşedintele TVR şi a avut câteva ieşiri melodramatice pe post care au culminat cu afirmaţia că el şi Emanoil Valeriu (director general la TVR) au fost ameninţaţi că vor fi aruncaţi de la etajul 11 al clădirii. Contrarevoluţia în direct a fost întreruptă pentru aproape o oră. Între timp, Ion Iliescu suna adunarea pentru forţele care vor să apere Revoluţia. Nu puţini au venit sub drapel, căci trecuseră doar câteva luni de când îşi dădeau adeziunea la radio şi televiziune pentru valorile revoluţiei.

În noaptea de 13 spre 14 am moţăit în vecini. Ştiam că se va întâmpla ceva, dar mi-era neclar ce. Am aflat de la prietenii care locuiau în zona centrală, pe lângă Ateneu, că peste noapte s-au auzit mitralierele cam ca la Revoluţie. Cerul Bucureştiului a fost luminat ca ziua de trasoare. Dimineaţa următoare m-am dus iar în centru, la „serviciu”. Eram cu un bun prieten, pe atunci profesor cu ora la un liceu din apropiere. Am coborât din maşină într-un univers paralel. Pe străzi patrulau poliţişti şi mineri. Pe Bulevardul Magheru treceau în trombă autocamioane cărând mineri. Mineri, peste mineri, peste mineri, cu căşti lucitoare în Soarele dimineţii. Nu ştiam că Ion Iliescu îi întâmpinase cu braţele deschise, dar mă aşteptam să apară, întrucât Iliescu îi mai chemase de câteva ori să distrugă sediile partidelor istorice.

Examen cu mineri la uşă

Mirosea a fier încins, a petrol, a mulţime surescitată. Pe marginea străzii era populaţia entuziasmată care-i întâmpina cu pâine, apă minerală şi cu strigăte „Cinste lor, cinste lor, cinste lor, minerilor!” Erau personaje extatice, desfigurate de bucurie, cărora manifestaţia din Piaţa Universităţii le fura speranţele unei restauraţii sau măcar ale unui socialism cu faţă umană, cum promitea Ion Iliescu să edifice. Mulţi civili erau în misiune. Ei îi îndrumau pe mineri, să nu se rătăcească de la democraţie. Îi arătau pe cei care fuseseră în piaţă şi ameninţau s-o ocupe din nou.

Marian Munteanu

Marian Munteanu

Am ajuns la fântâna arteziană unde am rămas singur. Nu chiar singur, mai erau câţiva studenţi şi trecători oripilaţi de ceea ce vedeau. Acolo am aflat că Marian Munteanu fusese decapitat (aşa se spunea) şi aruncat o vreme în fântâna arteziană, seacă de apă, fântână unde am văzut câteva pete dubioase. Recunosc, atunci m-a îndoit durerea, am început să plâng şi cei câţiva oameni prieteni de-acolo au făcut zid în jurul meu, să nu mă vadă lumea şi mai ales minerii plângând. Îl ştiam de multă vreme pe Marian, îmi fusese cândva coleg de clasă şi de bancă, mama lui mi-a fost o dragă profesoară de români şi, indiferent ce se spune în aceste zile despre el, pentru mine amintirea lui este luminoasă. S-a spus că alături de el au fost bătuţi până la leşini şi alţi studenţi descoperiţi de mineri în subsolul Universităţii. Îi ştiam pe mai toţi, erau studenţi la filologie, geologie sau arhitectură, unde mergeam mereu să-mi beau cafeaua şi să port filosofări interminabile cu prietenii.

Am vrut să intru în facultate însă minerii aflaţi la uşă nu m-au lăsat, mi-au spus că trebuia să vin la program la ora potrivită. Aflu că Eugen Simion şi-a ţinut totuşi examenele şi la intrarea în sală stăteau doi mineri care nu-i lăsau să intre pe studenţi decât după ce le consultau cu atenţie carnetele. Am reuşit să mă strecor pe o poartă dinspre Bulevardul (pe-atunci) Republicii. Facultatea era vraişte. Uşi forţate, scoase din ţâţâni, hârtii, miliarde de hârtii aruncate pe coridoare, urme de noroi şi mizerie. Pe treptele din holul Facultăţii de litere erau urme de sânge şi smocuri de păr, resturi de haine, urme de fum, un miros stătut, acru, de descompunere. În Sala mare de lectură, pe masa centrală, un erou al lui Iliescu îşi făcuse nevoile. Depozitul unde aveam nişte cizme cu care „făcusem Revoluţia”, fusese vandalizat. În locul cizmelor am găsit nişte bocanci rupţi şi o bâtă. Operele lui Aristotel miroseau a urină. În alte depozite, rafturile fuseseră răsturnate. Studenţii au făcut asta- ne spuneau profesorii bănuiţi de multă vreme că erau prietenii Securităţii. Veniseră în inspecţie.

Am ieşit din nou în piaţă. Am văzut: mii de mineri agitând bâte şi cabluri de racord (folosit cu eficienţă când trebuiau să spargă dinţii cuiva), mineri bătând o femeie însărcinată, un bătrânel, un ochelarist, un bărbos, două fete, studente venite la examen se pare (aveau foi sub braţ care s-au risipit la primele lovituri), un tip cu mapă sub braţ, mineri în bena camioanelor patrulând prin oraş... Am văzut sediile partidelor istorice vandalizate, cu ferestre sparte, aparatură aruncată în stradă, mobilier făcut surcele. Am văzut birourile a două publicaţii importante pe-atunci (Expres şi Expres Magazin), foarte critice la adresa regimului Iliescu, distruse integral. Am văzut civili care dădeau preţioase indicaţii komandourilor de mineri, am văzut mineri cu uniforme nou-nouţe şi cu bâte care mai aveau încă etichete (erau, am aflat, cozi de lopată). Mulţimea de căşti cu lămpaş se deschidea şi se strângea, într-o mişcare de amoebă, aspirând noile victime pe care apoi le rejectau cu oasele frânte, însângerate. Erau preluate de poliţie şi duse în arest. Au fost mii de oameni arestaţi doar pentru că trecuseră pe acolo. Mulţi dintre ei (pester şapte sute de răniţi) ar fi trebuit duşi la Urgenţă, nu la puşcărie.

Am plecat însoţit de Viorel Badea, student pe-atunci, apoi consilier prezidenţial şi parlamentar, pe Bulevardul Magheru, către Piaţa Romană. Tot acest traseu era ticsit de găşti de mineri întovărăşite de un civil. Nouă ni s-a înfundat cu moşuleţul de şaizeci şi ceva de ani, cu cămăşuţă albastră de plastic, foarte activ printre mineri. Nu era foarte înalt, dar bine clădit, cu fălci pătrate, mâini ca nişte lopeţi şi gura strânsă pungă. Îi asmuţea împotriva unei doamne cu fetiţa. Amândouă terorizate. Moşuleţul spunea că le-a văzut prin piaţă şi că erau prostituate. „Le treceau golanii ăia din piaţa de la unu' la altu'...”, spunea cu gesturi obscene moşul, în loc să-şi crească nepoţii. Minerii formaseră un cerc în jurul celor două, ba unul chiar o atinse pe mamă cu bâta, cică s-o facă atentă că vrea să-i vadă actele. Moşuleţul le spunea că nu e nevoie de acte trebuie săltate şi duse la dubă. Am simţit că nu voi mai fi niciodată eu dacă trec indiferent. Am folosit toate mijloacele de manipulare sentimentală de care sunt capabil. Le-a spus că e o mamă, ca şi mama lor, care a ieşit cu fiica ei (ei nu au surori, fiice, mame?) să o ducă la şcoală şi că s-o lase („Mergeţi, doamnă, duceţi-vă la şcoală, toată lumea trebuie să înveţe” etcetcetc., ce-oi mai fi spus eu acolo). Moşul cu cămaşă albastră era nemulţumit că le scapă pe cele două aşa că i-a asmuţit pe mineri împotriva noastră. Eu deja cu argumente beton, le-am arătat legitimaţia şi le-am spus că sunt bibliotecar, eu car cărţi pentru copiii lor (au părut flataţi) sunt prieten cu rudele lor şi am fost la Revoluţie, când a fost Iliescu în balcon (balconul Comitetului Central comunist).

Toate acestea sunt lucruri pe care de obicei nu le spun ( uitaţi-le şi dumneavoastră) pentru că mi se pare indecent să te lauzi cu aşa ceva, însă în acea zi au fost eficiente.

De restul, speranţă

A doua zi, 15 iunie, a fost o copie la indigo a zilei anterioare. Exista pericolul ca minerii să nu mai vrea să plece. Doar fuseseră atât de bine primiţi! Unii bucureşteni voiau să-i ia în gazdă. Se vorbea că Iliescu vrea să-i organizeze într-un fel de gardă civilă, să permanentizeze aşadar haosul din ziua precedentă în care poliţia şi armata au fost absente (sau, mă rog, prezente, dar nu la vedere) lăsându-i pe mineri, şi nu forţele statului, să se ocupe de criticii regimului.

Au fost trei zile de război civil care ar fi trebuit să-i descurajeze pe bucureşteni, să-i docilizeze. N-a fost să fie. O zi după plecarea minerilor, pe 16 iunie, bucureştenii se strângeau iar în Piaţa Universităţii şi ocupau, pentru o vreme, strada. O lună mai târziu, avea loc pe marile bulevarde o uriaşă manifestaţie numită a Cămăşilor albe. Era o manifestaţie tăcută, îmbrăcată într-un doliu luminos. În primul rând oamenii voiau eliberarea celor arestaţi. Se aflase că Marian Munteanu nu murise, dar că fusese dus în comă la spital şi că se afla şi în iulie 1990 în închisoare.

Spiritul Pieţii Universităţii a dus la formarea Alianţei Civice şi, mai apoi, la coagularea Convenţiei Democrate. Marian Munteanu a avut o carieră meteorică. A reapărut cândva către sfârşitul lui 1990 alături de alţi reprezentanţi ai „societăţii civile” într-o vizită de reconciliere la Cotroceni. Apoi a fost o vreme în fruntea Mişcării pentru România, partid de inspiraţie fascistoidă în care se regăseau unii dintre camarazii săi de luptă din timpul Pieţei Universităţii. A intrat apoi într-un con de umbră pentru a ieşi la iveală zece ani mai târziu, candidând la prezidenţiale din partea partidului lui Virgil Măgureanu ( cel care e acuzat şi azi că ar fi orchestrat reprimarea protestelor din Piaţa Universităţii). Pentru că era candidat, s-au făcut investigaţii prin dosarele Securităţii şi a fost descoperit unul din care rezulta că Marian Munteanu fusese însărcinat de Securitate să-l urmărească pe Petre Ţuţea. Marian Munteanu nu a mai candidat şi a dispărut iarăşi vreme de 16 ani. Până lunile trecute când a fost propus de PNL la Primăria Capitalei. Dar, după ce a fost acuzat din nou de simpatii legionare şi i s-a fluturat în faţă aşa-zisul dosar de Securitate, Marian Munteanu s-a retras, negând totul. Acum vrea să facă un partid şi mulţi consideră că poate spera să depăşească pragul de 5%, semn că unii dintre cei care au participat la manifestaţiile de protest de acum 26 de ani ( au avut loc în mai toată ţara, inclusiv în Săpânţa care s-a declarat Zonă liberă de comunism) nu şi-au pierdut speranţele. Poate şi pentru că nu au avut de ce.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a început pe 22 aprilie şi, pentru unii, nu s-a încheiat nici azi. Conform datelor oficiale, au fost mii de arestaţi, peste 700 de răniţi, şase morţi. Imediat după reprimarea Pieţii Universităţii în Cimitirul Străuleşti 2 au apărut peste o sută de morminte noi. Pe cruci scria: Neidentificat.

Imediat după evenimentele sângeroase din acele zile, Grupul pentru Dialog Social şi Comitetul Helsinki au redactat un raport care conţine informaţii, date, probe şi mărturii directe despre Manifestaţis-maraton şi reprimarea acesteia.

XS
SM
MD
LG