Linkuri accesibilitate

„Limbajul este foiţa de turnesol, care spune: societatea s-a democratizat sau s-a vulgarizat...”


În studioul Europei Libere la Chișinău

În studioul Europei Libere la Chișinău

Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi: Emilian Galaicu-Păun și Valeriu Reniță.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Astăzi voi încerca să mă încadrez și eu în suita de povești despre pătrarul de veac ce a trecut – îmi vine să zic pe lângă noi – de la proclamarea independenței. Am ales însă o ocheană mai neobișnuită ca să mă uit îndărăt. Oglinda retrovizoare mi-a sugerat-o colegul nostru Emilian Galaicu-Păun, care mi-a recomandat cea mai recentă apariție literară în limba rusă, culegerea de proză scurtă semnată de un alt coleg de al nostru, Valeriu Reniță. Iată de ce tocmai pe ei i-am convocat la masa rotundă și le-am propus o temă foarte vastă să o înghesuie în pâlnia unei clepsidre de numai jumătate de oră.

Așadar, în studioul de la Chișinău al Europei Libere se află Emilian Galaicu-Păun și Valeriu Reniță, ambii cu trena lungă de diverse ocupații și ipostaze.

Europa Liberă: Istoria se conservă în moduri diferite, ca o muscă în picătura de chihlimbar, este surprinsă de diverşi cronicari. Astăzi încercăm să vorbim despre o modalitate mai deosebită, familiară nouă tuturor celor care avem năravul cititului. Vorbim despre modul în care literatura, în special cea de ficţiune, conservă istoria. Şi mi-am găsit doi interlocutori pe potrivă, un critic literar, scriitor, cel care vede literatura şi din afară, şi din interior, Emilian Galaicu-Păun, autorul rubricii noastre de luni „Carte la pachet”, şi Valeriu Reniţă, care apare în mai multe ipostaze, a încercat şi carieră de primar, a fost purtător de cuvânt la preşedintele Voronin, este blogger, și mai nou, a scos şi el o carte de proză.

Şi tocmai de la Valeriu voi începe: iată că te-ai produs în calitate de autor de proză, deci, se referă direct la dumneata întrebarea mea, ce conservă literatura, mai ales cea recentă, cea mai proaspătă? Am pornit imaginea aceasta cu musca surprinsă în chihlimbar, adică iniţial a fost surprinsă de o picătură de smoală care a conservat-o acolo. Dar, dacă vrei să pornim şi mai concret, am să îți spun reacţia nepoatei mele, prima dată când a citit „Amintiri din copilărie” a rămas şocată că, înainte vreme, pentru faptul că, copiii nu învăţau erau bătuţi. A făcut ochii mari: „Cum se poate?”. Noi am fi vrut să vadă frumuseţile rustice, relaţiile cu caprele, dar ea a văzut conservat acolo un moment antipedagogic. Şi, probabil, de multe ori avem revelaţia aceasta. Dumneata, ca autor de proză, ți-ai propus cumva să conservi ceva anume?

Valeriu Reniță: „E foarte greu să desprinzi realitatea artistică, atunci când încerci să scrii. Chiar şi în proză e un joc de cuvinte. În opinia mea, lucrezi cu bucăţele de sticlă de diferită dimensiune, care, într-un fel, reflectă realitatea şi o prinzi.”

Europa Liberă: Faci un vitraliu.

Valeriu Reniță: „Da. O prinzi, sigur. Dar nu mai este exact aşa cum ar arăta într-un articol de jurnalistică ori într-un document de primărie, fiindcă ai pomenit. Acolo poate fi realitatea prinsă mult mai dură, probabil, dar nu neapărat.”

Europa Liberă: Dar ți-ai propus ceva anume? De exemplu, foarte conştient: uite, bag personajul acesta, pentru că e reprezentativ şi astfel încât şcolerii să zică: „Tipajul reprezentativ de la Reniţă din proză este ţăranul sovietic”?

Valeriu Reniță

Valeriu Reniță

Valeriu Reniță: „Aşa cum făceam noi la literatură, cum analizam textele? Într-un fel, nu poate să nu fie reprezentativ, pentru că așa sunt legile frumosului, el este mai reprezentativ decât am fi noi acum cu Galaicu, pentru că încerci să-l faci, ceea ce zic ruşii, „собирательный образ”. Adică el reprezintă mai multe trăsături, mai multe caracteristici decât ar avea un singur om.

Pe de altă parte, dacă îl faci foarte şi foarte personal, adică chiar dacă îl copii din realitate, fără să te gândeşti la aceasta că el este un personaj reprezentativ, care întruneşte mai multe trăsături, fără ca să-ţi propui aceasta, el uneori este foarte adevărat. Probabil, dacă îl introduci în mediul acesta artistic, el se armonizează cu anumite elemente ale textului.

Mi-a spus odată un om, să-mi iertaţi lipsa de modestie, după ce a citit un text: „Am văzut acolo şi una, şi a doua, şi a treia, mi-a făcut el nişte complimente, şi ceea ce nu se vedea neapărat la prima vedere, şi ce am descoperit pe urmă este onestitatea autorului. Aceasta nu o poţi falsifica”. Adică, dacă nu eşti onest cu realitatea, până la urmă, aceasta se vede, se aruncă în ochi şi aceasta dă impresia de fals. Şi prindem, vrem, nu vrem, realitatea.”

Europa Liberă: Cu tine trebuie să fii onest, în primul rând, atunci când scrii, să nu te uiţi în oglindă: dar oare cum arăt eu scriind sau ce iese pe final? Emilian, evident că am pornit această discuţie cu o bătaie anume. Pe mine mă interesează, în special, aceşti 25 de ani de zbucium, de căutare a independenţei – pentru că nu o avem încă – au rămas conservați în literatură? Eu tot m-aş încumeta să spun că odată, peste 50 de ani, un text de al lui Reniţă, o nuvelă de a lui, de exemplu, unde descrie misiunea pe care i-a dat-o preşedintele, ca să plece să unească două Moldove prin filiera religioasă...

Emilian Galaicu-Păun: „…pe filieră ecumenică…”

Europa Liberă: …poate s-ar putea să fie simbolul acestui sfert de secol. Dumneata, ca un critic, uitându-te la literatură de la înălţimea criticului, crezi că şi-a propus, a reuşit literatura sau, în general, nu e treaba dânsei să facă aceasta?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu voi porni răspunsul de la o idee pe care a lansat-o Valeriu şi de la o idee de a dumitale. Valeriu spunea de jocuri de cuvinte, dumneata spuneai de onestitatea autorului şi Valeriu spunea, le conjug, dacă literatura a reuşit ceva, să toarne nişte smoală, nişte smoală chihlimbarie peste realitatea noastră, ea poate fi denumită prin fapte de limbaj.

Eu cred că o mutaţie importantă în proza noastră, în literatura noastră s-a întâmplat odată cu această ruptură de limbaj, deci, detabuizarea limbajului şi limbajul a conservat prin fapte de limbaj şi realitatea. Uitaţi-vă ce obiecte există în prozele noastre, uitaţi-vă cum vorbesc autorii, comparat cum vorbeau aceleaşi personaje în proza unor autori de până la ’89 şi după ’89. Luăm pe Busuioc, de exemplu, într-un fel vorbeau personajele lui în primele două-trei romane şi altfel vorbesc în „Lătrând la lună”, inclusiv ca fapte de limbaj. Şi acest lucru este extrem de important, pentru că limbajul atestă schimbarea în societate. Limbajul este foiţa de turnesol, care spune: societatea s-a democratizat sau s-a vulgarizat, sau s-a deschis către alte experienţe.”

Europa Liberă: Dacă veni vorba de Busuioc, chiar „Hronicul Găinarilor”, care s-a dus în trecut, vorbeşte altfel.

Emilian Galaicu-Păun: „Dar vorbeşte într-un limbaj postmodern prin excelenţă. Şi aceasta e o mare măiestrie să poţi intra în secolul 19 şi să o faci cu mijloacele secolului 21, cu mijloace hi-tech, una. A doua, este vorba de onestitatea scriitorului. De exemplu, atunci când scrii despre perioada până la ’91 sau şi după, de fapt, primii ani, să te raportezi la exact detaliile care cumva prindeau această realitate. Pentru că şi prin aceste detalii conservăm un anumit fel de realitate.”

Europa Liberă: Dă-mi voie să fac trimitere la romanul dumitale „Ţesut viu”. Când dumneata descrii o scenă, copilaşul care pleacă cu mama, trece vama, trebuie să arate paşaportul, dovadă că nu a furat copilul acesta şi copilul îi face festa, spune: „Nu e mama mea”, dumneata ți-ai propus în mod special să te referi la realitate sau te interesa, de fapt, o scenă umană, márqueziană, poate, pe care o valorifici ca un scriitor şi volens nolens iată a încăput şi istoria în romanul dumitale?

Emilian Galaicu-Păun: „În roman există foarte multe istorii, luate de la firul ierbii, în care de la bun început, trebuie să fiu onest, am văzut un potenţial de tipizare. Adică, scriind acest episod, dar intrând în pielea personajului şi nu doar în pielea mamei, ci în pielea copilului şi reacţiile, inclusiv fraza care mi-a venit: „Nu e mama mea”, a venit deja fiind în pielea acestui copil şi reacţia mamei a venit atunci când deja îmbrăcasem identitatea ei. Dar sigur că, fiind foarte atent la toate mişcările interioare, nu pot să nu mă raportez la un cadru mai general.

Revenind la întrebarea iniţială, cred că, de fapt, prin aceasta proza are un avantaj faţă, de exemplu, de jurnalistică, pentru care am toată admiraţia. Şi de la jurnalistică vin foarte multe râuşoare care se varsă în proză şi formează această pânză epică. Proza, faţă de jurnalistică, are avantajul ca, având aceste surse toate şi aceste mici detalii, să le unească în ceva mult mai coerent, să poată uni coerent un personaj din secolul 19 al lui Busuioc cu limbajul hi-tech din secolul 21. Proza are acest avantaj dacă, bineînţeles, este făcută cu măiestrie şi dacă nu se simte forţarea. Într-adevăr, cred că cel mai amendabil e scriitorul care scrie, uitându-se în oglindă, trebuie să se uite în ochii personajelor.”

Europa Liberă: Valeriu Reniţă comite jurnalism de blog. În sensul acesta vreau să te întreb cum procedezi dumneata, atunci când, din scaunul de publicist, blogger trebuie să te muţi în scaunul scriitorului, nuvelistului, foloseşti sondele pe care le-ai folosit în scaunul de jurnalist? Valabilă întrebarea şi pentru Emilian.

Valeriu Reniță: „În jurnalism noi scriem o istorie a activităţii omului, a acţiunilor. Iar în literatură, nu spun neapărat despre ceea ce scriu eu, este o istorie a atitudinii umane faţă de acţiuni, o istorie a sentimentelor umane. Şi atunci când stau pe scaunul jurnalistului, mă refer la fapte, de regulă, la fapte care s-au întâmplat imediat, la nişte acţiuni. Iar scrisul pentru mine este, dacă nu vă supăraţi şi dacă nu sună prea patetic, o revelaţie. Deci, este altă relaţie, care nu poate fi explicată, se spune uneori inspiraţie la chestia aceasta.

Eu nu întotdeauna sunt de acord, pentru că pot să mă aşez să scriu chiar în cabinetul meu de lucru, să mă întrerupă soţia ori un om cu care colaborez în redacţie, să deschidă uşa şi să spună că trebuie de făcut aceasta, aceasta, pot să mă aşez şi să scriu trei propoziţii pentru redacţie, după aceasta să revin şi să restabilesc legătura. Eu cred că un anumit nivel de profesionalism presupune aceasta.”

Europa Liberă: Într-un documentar, Matei Vişniec povesteşte cum scrie el piesele lui, chiar dă senzaţia de ocnă. El se obligă să stea trei ore la birou.

Emilian Galaicu-Păun: „Pentru că e vorba de profesionalism. Şi aici Valeriu a vorbit foarte exact despre postura jurnalistului care prinde realitatea în mişcarea ei şi postura de scriitor, care o filtrează deja prin sentimente, deci, dă faţeta umană a unei realităţi.”

Europa Liberă: Dar cum alegi bucăţile acestea?

Emilian Galaicu-Păun la dezbaterea în studioul Europei Libere

Emilian Galaicu-Păun la dezbaterea în studioul Europei Libere

Emilian Galaicu-Păun: „Aici vreau să ajung. Realitatea ne deschide un evantai întreg de istorii. Eu cred că un adevărat scriitor este cel care foloseşte mult mai des „delete” sau, dacă vrei, în antichitate guma de şters. Coşul de gunoi este instrumentul cel mai important al scriitorului. Un scriitor onest cred că trei sferturi din ce produce trimite la coşul de gunoi, dacă este onest. Inclusiv cu aceste istorii, pe care realitatea ţi le furnizează uneori cu brio şi cu duiumul, le descarcă, pur şi simplu, cu vagoane de marfă. O selectezi, până la urmă, pe cea care cu adevărat te mişcă.

Când publicasem deja vreo şapte sau opt capitole din „Ţesut viu”, m-am pomenit cu o mulţime de oameni, care citiseră ceva, ziceau: „Vreau să-ţi povestesc o istorie demnă de romanul tău”. Am auzit fraza aceasta de la sute de oameni – o istorie demnă de romanul tău. Am fost onest faţă de oamenii respectivi şi atunci când am reţinut o istorie am spus că e de la Ion sau Gheorghe Roman, sau de la cutare, cutare. Am făcut trimitere exact la omul de la care am preluat această istorie, dar am „sacrificat” zeci de istorii care poate sunt mai dramatice, dar faţă de care nu am avut niciun fel de reverberaţie. Pentru că există acest filtru foarte personal, e ceva care te emoţionează.

Pe mine m-a cutremurat, a propos, dacă ai văzut blogul pe Europa Liberă, ultimul meu blog, cu acea lenjerie intimă de damă, pusă pe o muşama curată la gunoişte, în ideea că cineva va purta aşa ceva. Da, pe bune. Pe mine m-a cutremurat chestia aceasta.”

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: E tot aşa cum atunci când străinezii aruncă la gunoi aspiratoare sau televizoare, au grijă de tine să te anunţe dacă e bun de folosit, cablul e întreg, dacă nu – el e tăiat la capăt.

Emilian Galaicu-Păun: „Da. Dar detaliul care pe mine m-a cutremurat este următorul – de ce noi nu mai reacţionăm la oamenii care scormonesc în gunoi şi mănâncă de acolo? M-a cutremurat faptul că cineva ar putea îmbrăca această lenjerie intimă, care era curăţică, pur şi simplu, era pusă acolo.”

Europa Liberă: Dar de ce aceasta crezi că este interesant, mai ales pentru literatura care va fi valabilă peste o sută de ani?

Emilian Galaicu-Păun: „Pentru că din asemenea detalii se compune cotidianul. Unul dintre scriitorii mei preferaţi este Bohumil Hrabal, cu romanul său „L-am servit pe regele Angliei”. Şi una dintre cele mai flatante pentru mine cronici la „Ţesut viu” a fost cronica lui Ştefan Manasia, care punea ecuaţia între romanul meu şi zice: „Poate doar la Bohumil Hrabal este o atâta importanţă a detaliului şi a micului cotidian”. Îți mai amintesc detaliul din nu ştiu ce capitol, în care se întâmplă cutremurul de pământ din ’77. A trebuit să mănânc zece madeleine proustiene, vorba vine, ca să-mi amintesc de acea găină adusă de

Marea greşeală, cred eu, a literaturii ideologizante de orice culoare este că emite idei...

la ţară de bunică-mea, grasă, pusă la fiert şi după aceea în timpul cutremurului zeama a zburat pe jos cu ceea ce se numea tocmăgei şi cum s-a lipit toată podeaua de tocmăgei şi cum noi mergeam pe ieroglife chinezeşti. E un detaliu foarte important, este vorba de omul de la ţară venit la oraş cu ce? Cu o găină, evident. Este vorba de podeaua de lemn dintr-o casă din centrul oraşului ş.a.m.d. Deci, mici detalii care populează realitatea. Marea greşeală, cred eu, a literaturii ideologizante de orice culoare este că emite idei. Or, aceste idei pot fi îmbrăcate în mici istorii foarte materialiste. Pentru mine chiar contează să populezi textele, poezii, proză cu substantive care denumesc obiecte.”

Europa Liberă: Ce rol i se atribuie literaturii, dacă o raportăm la publicistică şi jurnalistică? Este o istorie a sentimentelor, este o istorie a umanităţii, în general?

Emilian Galaicu-Păun: „Este o istorie şi a sentimentelor, şi a umanităţii, dar care se manifestă într-un cadru material. Foarte mult contează ce era în bucătărie, pe ce scaun s-a aşezat, cu ce lingură a mâncat ş.a.m.d.”

Valeriu Reniță: „Dar eu vreau să spun că, probabil, poate greşesc, literatura de calitate selectează întotdeauna detaliile care devin eterne, care se leagă cu eternul. Dacă faci abstracţie de realitatea în care a fost scrisă, vei vedea mereu în literatură musca de care spunem: mi-am amintit deodată de musca lui Brodsky, scaune, mese, lucruri în care omul se mişcă ca în ceva natural.”

Emilian Galaicu-Păun: „Pentru că aceste obiecte sunt produse şi ele de om.”

Valeriu Reniță: „Deci, fiul, soţia. De fapt, omul se mişcă într-un cadru foarte simplu şi de acolo se produc întotdeauna marile idei.”

Europa Liberă: Dar la fel de important este, fiţi de acord, pentru că jurnalistul din mine primează, şi cadrul social. „Воина и мир” („Război şi pace”) exact arată mai mult decât galoanele şi costumaţia şi cum erau organizate balurile. Or, în fond, şi dumneavoastră, repet, cu bună ştiinţă sau involuntar, arătaţi nişte relaţii sociale, care sunt ca la Kurt Vonnegut într-o anumită perioadă sau romanele care descriu, Sinclair Lewis, apartheidul sau discriminarea etc. Oamenii aceştia încercau sau să condamne, sau să polemizeze, dar fără ca să vrea au prins felia aceasta socială. În ce măsură scriitorii valorifică şi pot valorifica segmentul acesta?

Valeriu Reniță: „Eu cred: catastrofele au diferite proporţii, şi cele sociale, şi cele tehnogene. Oamenii, de fapt, mor la fel şi durerea pierderii este, practic, aceeaşi pentru oameni.”

Europa Liberă: Indiferent de numărul oamenilor…

Valeriu Reniță: „…care sunt implicaţi în catastrofă. Într-o mină din China au murit o sută de oameni şi agenţiile mari din China sau ziarele nici nu au dat [știrea], pentru că este un număr neimportant. Pentru literatură acest fenomen este de aceeaşi importanţă, dacă ar muri numai un chinez. Sau un chinez împuşcat. Dacă vă amintiţi o istorie, l-a împuşcat un controlor care a fost enervat că nu trebuia să aibă mai mult de un copil o familie chineză. Și el, enervat de falsul ori de minciunile pe care le spunea, a tras din pistol în copil. Nu ştiu dacă este adevărat, dar pentru literatură e adevărată istoria.”

Europa Liberă: Acum în proza lui Cehov şi tragediile unui om erau la fel ca la Kafka, tragedia pe care a trăit-o un om.

Emilian Galaicu-Păun: „Nu numai a unui om. Dar la Cehov tragedia omului celui mai mic, celui mai nesemnificativ…”

Europa Liberă: …umilit.

Emilian Galaicu-Păun: „Bine, Dostoievski nu trecea, Dostoievski deja a adus în prim-plan lumea prostituatelor minore – Sonea din „Crimă şi pedeapsă” – lumea delincvenţilor, lumea oamenilor pasionaţi de nişte idei care se întorc împotriva lor în „Бесы” ş.a.m.d. Cehov ca şi cum a recalibrat privirea, culmea, nu Gorki, care voia o literatură a omului simplu. Într-un fel, da, a și dat personaje memorabile din zona aceasta de jos a societăţii, dar Cehov a avut fineţea sufletească să intre în sufletul celor mai...”

Europa Liberă: Revenim la berbecii noştri. Totuşi, vorbim de 25 de ani, literatura care idealiza pe timpuri viaţa rurală, Druţă care lupta cu raikomul, dar portretiza cumva idealist satul, acum ştim, şi Valeriu Reniţă ştie mai bine ca oricine ce se întâmplă cu satul, şi toţi vedem, e destul să mergem la o distanţă de 30 de kilometri, literatura îşi onorează datoria de a semnala faptul acesta al degradării spirituale şi materiale a veşniciei?

Emilian Galaicu-Păun: „Referitor la literatura care ar surprinde mişcarea din sat, cred că la ora aceasta nu avem un prozator care să se ocupe îndeaproape de ce se întâmplă, pentru că toţi s-au refugiat în oraş. Există un roman care prinde, dar e altă perioadă, e vorba de „Iepurii nu mor” al lui Ştefan Baștovoi, care prinde satul anilor ’80, cu poezia lui, dar e totalmente alt sat, e adevărat, nu poate fi pus în ecuaţie cu satul actual. Cred că mai degrabă literatura de acum prinde nişte fenomene ce se întâmplă în oraş. Nu ai încotro.”

Europa Liberă: Dar eşti de acord cu mine că scriitorii au o datorie?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu nu vorbesc de datorie. Pentru mine lucrurile acestea sună foarte patetic.”

Europa Liberă: Dar eşti de acord că se întâmplă o chestiune atât de groaznică, exact cum spunea Valeriu Reniţă, se întâmplă o tragedie a poporului moldovenesc?

Emilian Galaicu-Păun: „Da.”

Europa Liberă: Bazat, de fapt, pe această talpă a ţării. Talpa ţării este afectată şi noi ne prefacem că nu vedem.

Emilian Galaicu-Păun: „Noi nu ne prefacem. Eu cred că, pur şi simplu, nu a venit din acea zonă cineva care să trăiască acum la ţară şi să aibă puterea de tipizare şi să meargă pe două-trei istorii dintr-un sat. Pentru că există pedofilie în sat, există mame plecate în Italia.”

Europa Liberă: De exemplu, măcar o „Lizoanca la 11 ani” nu a apărut la noi în Basarabia.

Emilian Galaicu-Păun: „Nu prea ai dreptate. Numai că nu are forţa „Lizoancei”. E romanul Liliei Bicec „Bumerang”, în care există o familie cu mama plecată în Italia şi un tată care o violează permanent pe fiică-sa de 14 sau de 15 ani.”

Europa Liberă: Deci, nu eşti de acord că e datorie? Valeriu, dumneata îți asumi această datorie ca publicist şi ca scriitor?

Emilian Galaicu-Păun: „Ca publicist e altceva”.

Europa Liberă: Dar...

Valeriu Reniță: „Da, scriu şi am scris de multe ori despre ceea ce se întâmplă. Cât priveşte degradare aceasta – şi e important să spunem de unde, de la ce punct vedem degradarea aceasta, din ce moment – se întâmplă, de fapt, o degradare generală.”

Europa Liberă: Adică proporţional.

Valeriu Reniță: „Noi, ca civilizaţie şi ca specie biologică, suntem sortiţi, o spun experţii atât cei în materie de creştinism, cât şi cei în materie de biologie. Prin urmare, se întâmplă un proces complex şi de unde nu l-ai lua să-l studiezi, vei vedea cam acelaşi lucru. Eu, în polemicile mele de pe blog – că acolo nu ai cum te feri de diferiţi oameni, eşti, de fapt, mereu atacat, dacă spui ceva pretenţios – sunt deseori criticat de un psiholog care îmi spune: „Bine, tu descrii uneori foarte bine ceea ce se întâmplă, dar care sunt soluţiile?”. Şi eu, de fiecare dată, nu prea am ce îi spune, că noi nu suntem neapărat oamenii care trebuie să dăm soluţii, arătăm întotdeauna cu degetul la politicieni ori la altcineva, la experţi.

Dar oricum mă gândesc tot timpul la ceea ce ne întrebăm noi de 25 de ani, ai pus întrebarea, cu ideea naţională, cu calea aceasta specială, care eu cred că este foarte simplu, dar când încerci să-i explici unui om care vrea să descopere ceva în cotidian sau prin experienţa aceasta de fiecare zi, în care, pur şi simplu, nu poţi descoperi. Ca să descoperi ceva, trebuie să faci studii, să-ţi propui, să cercetezi. Dar oamenii vor aşa – din cotidian, vorbind în dialog cu tine să-i spui ceva. Ideea simplă este, şi care este întâlnită cu absolută lipsă de entuziasm, că trebuie să te cunoşti pe tine – Nosce te ipsum, pentru că fiecare are calea lui. După aceasta calea care merge spre tine, de fapt, este şi scopul. Adică, legea fundamentală a umanităţii, care eu cred că este creştinismul. Şi când începi să-i spui omului despre creştinism şi despre Decalog, despre cele zece porunci, el începe chiar să-ţi râdă în faţă, te consideră nebun. Adică aceasta nu merge, aceasta nu reuşeşte, când aceasta e principalul. Şi el spune că aceasta nu reuşeşte, el nu vrea să audă nici chiar de morală, de morală socială, nu că de spiritualitate.”

Europa Liberă: Şi atunci poate e responsabilitatea voastră, a intelectualilor, că eu mă exclud din gaşca aceasta, să găsiţi soluţii tocmai pentru un om cinic, care e grăbit, care este mai mult pe Facebook decât în viaţa reală?

Valeriu Reniță: „Trebuie să insistăm. Da, este adevărat.”

Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că pentru început trebuie să baţi la uşile care oricum, într-un fel sau altul, se deschid. Am o experienţă foarte vastă în a merge la şcoli, în clasele, de obicei, mari, şi tot timpul pun o condiţie: „Ca să nu fie un fel de vitrină, încercaţi să citiţi. E complicat să citiţi tot romanul, citiţi, de exemplu, capitolul întâi, fragmentul cutare, cutare”. Şi discutăm pornind exact de la uman, de la cum o anumită acţiune dintr-un anumit regim, care se poate perpetua şi acum, ce reacţie, cum provoacă aceşti copii, dacă le stârneşte interesul sau dimpotrivă, li se pare ceva depăşit etc., etc. Şi vreau să spun că am nişte reacţii foarte interesante, unii copii se descătuşează şi, de obicei, la pauze se întâmplă, îmi povestesc nişte mici istorii de ale lor în familie sau ce se întâmplă în şcoală.”

Europa Liberă: Aceasta e dovada încrederii.

Emilian Galaicu-Păun: „Da.”

Europa Liberă: Aici întrebarea mea este dacă tocmai după ce puneţi smoala aceasta chihlimbarie peste istorie, în formulele în care fiecare le practică, deveniţi sau redeveniţi inginerii sufletelor? Cred eu că, în lipsa unor instituţii oficiale care să facă treabă, care le fac formal, care le fac cu foarte multă inerţie şi interes personal, cred că intelectualii, scriitorii în special, că la cinematografie e scump, trebuie să redevină, după mine, cărăuşii acestei societăţi buimăcite.

Şi fac o mică paranteză, Dovlatov termină una din prozele lui cu următoarea constatare: „Fratele meu care, din imprudenţă, a omorât un om, îmi spunea, e adevărat că el făcea jurnalistică şi scriitură în perioada sovietică şi era dedublat, şi îi spunea: „Domule, eu doar am omorât un om din imprudenţă şi am încercat să ard corpul lui. Tu eşti mai criminal ca mine, sugerează el, nu vrei să-ţi schimbi meseria?”. Şi stăteam şi mă gândeam de ce e atât de profundă constatarea aceasta. A pus-o la final, pentru că e vorba de responsabilitate. Cel care a omorât este un episod pe care îl regretă, dar jurnaliştii, intelectualii, scriitorii care în fiecare pagină de roman, în fiecare apariţie omoară speranţe, şanse, omoară viitor, este o responsabilitate? În sensul acesta, crezi că intelectualii trebuie să-şi revadă acest must to be?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu nu vreau să vorbesc în numele intelectualilor, mai cu seamă ca autor. Şi Valeriu, şi subsemnatul, şi Baştovoi, de care vorbeam, şi Dumitru Crudu cu felul lui de a scrie, şi Vakulovski, şi alţii, fiecare are un fel foarte aparte de a-și apropria realitatea, de a fi responsabil de realitatea pe care o descrie prin selecţie, prin felul în care o face, prin onestitatea cu care o face. Şi dacă nu intelectualii la plural, dar scriitorul „X”, „Y”, „Z” ş.a.m.d., dacă dă măsura acestei realităţi filtrate prin toate simţurile lui, prin onestitatea unei viziuni, nu e obligatoriu să ai o viziune a viitorului, s-ar putea să nu vezi tu, dar dacă tu te forţezi să propui un viitor închipuit şi pe care nu-l simţi, eu cred că aici începe minciuna şi aici ţi se întoarce împotrivă.

Dacă nu ai această viziune, dar dacă, în schimb, ai reuşit să tipizezi, să prinzi toată realitatea în mişcarea ei de reaşezare a reliefului, pentru că ce se întâmplă la noi este un fel de reaşezare a reliefului uneori destul de abruptă, ca şi cum două plăci tectonice şi vorbesc nu doar de sisteme, de conştiinţele oamenilor, se ciocnesc permanent şi ele se cam freacă între ele şi se ciocnesc timp de 25 de ani.”

Europa Liberă: Oricum, revin la teza mea referitoare la 25 de ani, pentru că această independenţă, mişcarea de emancipare a început cu nişte purtători de flamuri, care erau intelectualii. Valeriu, şi dumneata ai umblat cu ziarul acela subversiv. Acum, dacă de sub independenţă, de sub emanciparea în continuare economică etc., socială, juridică este scos cumva, este spălat stratul intelectual e jale. Ești de acord?

Valeriu Reniță: „Eu sunt de acord că oricum ne facem responsabili. Dacă îți aduci aminte, Emilian, că dumneata cunoşti bine lucrurile acestea, ce i-a spus Duhul Sfânt lui Ioan în Apocalipsă? A spus: „Din ceea ce îţi spun eu să nu lipsească niciun cuvânt şi Doamne fereşte să adaugi un cuvânt”. Şi pentru mine, totuşi – eu aşa insist că textele pe care le scrii sunt o revelaţie – există o responsabilitate foarte mare în faţa lui Dumnezeu şi aceasta nu ţi-o poate anula nimeni.”

Emilian Galaicu-Păun: „Absolut sunt de acord cu Valeriu. Şi ceea ce spuneam şi eu de responsabilitatea personală, poate că este bine să avem şi un fel de „conştiinţă de clasă”, adică să ştim că adevărul nostru nu este doar al nostru, dar şi al unei pături pe care o reprezentăm.

Dar, pe de altă parte, când se globalizează în sensul de intelectualitate de creaţie, ce vor scriitorii? Scriitorii vor lucruri foarte diferite. Şi s-a şi văzut. Şi felul în care au fost confiscaţi anumiţi reprezentanţi mai mult sau mai puţin vizibili de la diferite partide a demonstrat că întrebarea „Ce vor scriitorii?” poate a fost la zi atunci, dar după aceea cam s-a pierdut. Cred acum cu atât mai mult în puterea revelatorie într-adevăr a unor opere de artă. Sunt absolut sigur că textele de genul „Hronicul Găinarilor”, „Iepurii nu mor”, poate poezia a fost mai revelatorie în acest sens în anii aceştia, nu doar că au prins o realitate, ele lucrează pentru

Trăim într-o societate a vizualului, în primul rând, şi noi vrem schimbări care să se vadă din prima...

a modifica conştiinţa. Pentru că un spectacol montat de Petru Hadârcă la Teatrul Naţional pe „Hronicul Găinarilor” are o bătaie mult mai lungă decât romanul propriu-zis, care deja e la al treilea tiraj, lucrează, dar cumva capilar. E nevoie şi de o schimbare mai vizibilă. Pentru că noi trăim într-o societate a vizualului, în primul rând, şi noi vrem schimbări care să se vadă din prima.”

Europa Liberă: A propos, de vizual. E proaspătă amintirea acestui Festival de Operă şi o întrebam pe Svetlana Bivol, directoarea de la Filarmonică, cum se întâmplă, care e explicaţia faptului că fabula lui Verdi, opera lui Verdi, Verdi, după 200 de ani de la moarte, încă rămâne în picioare, e cântat ca şlagărele şi adună public, chiar şi la Butuceni, chiar şi într-o ţară care nu neapărat are fracuri pentru spectacole de operă.

Şi, de fapt, despre aceasta am încercat să discutăm noi şi vom continua, la sigur, cine şi încotro ne conduce şi dacă intelectualii, scriitorii, în special, sunt conştienţi de această misiuni pe care o au, chiar dacă ei sunt modeşti şi spun că nu neapărat cioplesc în istorie. Dar volens nolens ei cioplesc în istorie sau, întorcându-ne la imaginea iniţială, pun musca în chihlimbar, astfel încât, aşa cum spunea Ştefan, cineva, a doua, a treia, a patra generaţie, eventual, să se uite cu interes la ceea ce a fost până la ei.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG