Linkuri accesibilitate

Din geamul la care lucrez acasă se vede, dacă întorc capul spre stânga, gunoiştea – una la mai multe case „de tip hruşciovist”, din sectorul Râşcana –, care, în condiţiile noastre, nu-i doar un loc de depozitare a resturilor menajere, ci şi un loc de întâlnire al oamenilor pe care societatea i-a aruncat peste bord. În toţi aceşti ani, am urmărit scene desprinse parcă dintr-un fim de groază, şi mai puţin scene comice, căci de bună seamă locul nu te predispune la distracţie.

Dintre toate, una avea să mă marcheze cu asupra de măsură – se întâmpla în 18 sau 19 ianuarie 2009 (ţin minte data, căci aflasem deja de moartea lui Grigore Vieru, la spital, după cumplitul accident) pe un timp mohorât (ceaţă, lapoviţă), când n-ai ieşi din casă nici după pâine. Cineva însă trăia în stradă, şi nu doar trăia, ci şi – cum se va dovedi până la sfârşitul acestei fraze, pe care oricât aş lungi-o, finalul este acelaşi! – are să moară în stradă. N-am înţeles dintr-odată ce-i cu acea vânzoleală neaşteptată din preajma gunoiştii, abia când poliţiştii au înconjurat locul cu benzi fosforescente (între timp, apăruse şi o echipă de medici), m-am prins că tocmai a avut loc o moarte de om. Una cum se întâmplă cu zecile şi sutele, anonimă – şi fără lumânare. Graţie celui de-al şaselea simţ, care le-o fi dat de ştire că unul de-al lor tocmai s-a prăpădit, la oarece distanţă dădeau târcoale nişte boschetari sperioşi, gata oricând să şteargă putina ca să nu-i ia la întrebări oamenii legii. În cele din urmă, s-a găsit un creştin de prin casele învecinate care să aprindă o lumânare. După care, cadavrul necunoscutului a fost ridicat şi dus.

Dus ar fi rămas, dacă peste 2 zile, pe când Televiziunea Naţională transmitea în direct funeraliile poetului Grigore Vieru, n-aş fi desluşit, pe lângă muzica de alămuri ce se revărsa de pe micile ecrane ale mai tuturor vecinilor, nişte voci abia perceptibile de… bocitoare! Exact pe locul unde a fost găsit corpul neînsufleţit al bărbatului, trei femei aşternuseră nişte şervete, pe ele aşezaseră nişte colaci în care înfipseseră câte-o lumânare – şi era o zloată la Chişinău de nu s-a mai văzut! Toată ţara îl petrecea pe ultimul drum pe „cel mai iubit fiu al Basarabiei”, iar trei femei îmbrăcate modest îşi vedeau de mortul lor – între timp, răsăriseră ca din senin câţiva boschetari din zonă, puţinele pomeni revenindu-le cu drept cuvânt –, fără să le pese de ce se întâmplă în „lumea mare”, căreia oricum nu aparţineau. Două lumi paralele – una, în plină desfăşurare pe ecranele televizoarelor şi alta, strânsă în perimetrul unei gunoişte de cartier vizibile de la geam – se suprapuneau pe o clipă, în moarte, doar pentru a-şi marca mai abitir diferenţa, în ale vieţii.

Am revăzut scena în faţa ochilor (minţii!) chiar zilele acestea, când ieşind să duc gunoiul, pe locul unde de regulă lumea lasă fie haine vechi, fie obiecte de uz personal ce-ar mai putea să-i prindă bine vreunui sărman, am dat – n-o să vă vină să credeţi! – peste un sutien nu prea mare şi mai multe perechi de chiloţi de damă (cu dantele!), probabil purtaţi, în mod cert însă spălaţi, totul aşternut cu grijă pe o muşama albă şi ea curăţică. „Gunoiştea şi-a pus dessous chics!”, am zâmbit cu gura până la urechi într-o primă fază, după care m-am gândit că cineva nu doar că o să-i poarte cu plăcere, ci şi – ierte-mi-se limbajul publicitar de doi bani! – chiar se va simţi sexy! (N-am mers mai departe cu imaginaţia…)

Acum stau şi mă întreb, de ce faptul că nişte bieţi oameni se hrănesc de la gunoi cu resturile de la mesele altora nu mă mai emoţionează demult, pe când posibilitatea ca cineva să-şi pună un chilot străin – unul spălat! – de la gunoişte m-a făcut brusc să văd întreaga mizerie a lumii contemporane, la fel cum în-Nobel-atul T.S. Eliot vedea „frica într-un pumn de ţărână”?!...

XS
SM
MD
LG