Linkuri accesibilitate

Iulia Baeva: „Războiul s-ar fi terminat demult dacă nu ar fi fost Rusia”


 Iulia Baeva și copiii ei adoptați Anna, Lera și Victor

Iulia Baeva și copiii ei adoptați Anna, Lera și Victor

Povestea unei ucrainence căreia războiul i-a distrus lumea, dar și construit apoi alta.

Iulia Baeva s-a născut și a trăit în Ucraina. Unul dintre fiii ei a fost înmormântat acolo, tot acolo a devenit mamă adoptivă pentru două fetițe și un băiețel. După ce războiul a venit în Donețk, iar soțul a mers să lupte de partea separatiștilor și a început să-i numească „fasciști”pe copiii adoptați, Iulia s-a refugiat în partea centrală a Ucrainei. A început acolo o viață nouă și nu are de gând să revină în Donețk. Iulia i-a povestit Dariei Șevcenko de la Radio Svoboda despre viața pe care o au refugiații din Donețk în Ucraina centrală. Traducere de Lina Grâu.

Iulia Baeva: „Mai mult de 17 ani am lucrat în serviciul de grăniceri al Ucrainei, iar ultimii opt ani, împreună cu câinele ciobănesc Linda, am căutat droguri în aeroportul din Donețk. Contul meu de pe Live Journal se numește chiar așa Pani Prapor. Când a început războiul în fiecare zi citeam știri alarmante, dar nu ne venea să credem că războiul va ajunge în capitala Donbasului. Am decis să fugim după ce un obuz a lovit casa unei cunoștințe de-a mea, mamă cu mulți copii din Slaviansk. Din fericire, în noaptea respectivă ea împreună cu cei zece copii dormeau în subsol. Explozia a fost atât de puternică încât unda de șoc a smuls gratiile de la subsol și astfel vecinii au putut scoate familia din casa cuprinsă de flăcări. Mi-am dat seama că așa ceva se poate întâmpla și cu noi în orice moment și că trebuie să-mi salvez de urgență copiii. Trebuia să fugim urgent din orașul natal.”

RFE/RL: Și unde ați decis să fugiți?

Iulia Baeva: „Scriu în Live Journal de 14 ani și am mulți prieteni virtuali. Când am început să caut unde să fug de război, 28 de persoane din diferite țări mi-au propus ajutor. Vara anului 2014 am petrecut-o la o prietenă virtuală care ne-a luat la ea în Belarus. Credeam atunci că plecam pentru două săptămâni, dar nu ne-am mai întors în Donețk. În Donbas a rămas mama mea, care refuza categoric să plece, soțul și câinele. Am lăsat casa și am plecat în necunoscut.”

RFE/RL: De ce n-a vrut soțul dumneavoastră să vină și el?

Iulia Baeva: „Am încercat să-l conving să fugă cu noi, dar el vroia să lupte. El striga că a fost învățat să omoare și că el vrea să omoare. El a început să-i numească „fasciști” pe copiii noștri adoptivi pentru că aceștia au avut neatenția să privească desene animate în limba ucraineană. Până la război nu am discutat cu el niciodată despre politică, am lucrat, am crescut copiii, ne-am făcut planuri. Războiul a distrus relația dintre mine și soțul meu.”

RFE/RL: Credeți că este din cauza propagandei rusești?

Iulia Baeva: „Păi, televizorul poate spune multe, dar capul pe umeri nu este doar ca să mănânci cu el! Alcool – mitinguri – întâlniri cu alți colegi de băutură. Planuri de a trăi în Rusia. Tot felul de prostii.

Abia în toamna lui 2014, când deja trăiam în casa noastră nouă din Poltava, l-am anunțat că nu vom mai reveni. Suna des, ba plângea, ba ne blestema. O suna și pe mama și îi povestea câți oameni a omorât. Mințea probabil, dar mama îl credea și era foarte speriată. Țin secretă noua noastră adresă, pentru că soțul ne-a amenințat că ne găsește și se răzbună.”

RFE/RL: De ce nu ați rămas în Belarus?

Iulia Baeva: „Ne era bine acolo, dar îmi era dor de Ucraina. M-am născut în Ucraina, aici am crescut și mi-am făcut studiile, m-am îndrăgostit, aici am fost dezamăgită, aici mi-am născut copiii. Nu mi-am imaginat cum aș putea trăi în altă parte. Mi-am dat seama că îmi lipsește limba ucraineană, cea care în Donbas nu o vorbea practic nimeni. Trebuia să revin acasă, pe pământul meu.

Casa Iuliei Baeva din regiunea Poltava

Casa Iuliei Baeva din regiunea Poltava

Prietena mea din Belarus a insistat să cer autor, când a devenit clar că nu avem unde să ne întoarcem. Am mers în regiunea Poltava, unde trăia o altă prietenă virtuală. Ea ne-a închiriat un apartament și ne-a ajutat să ne căutăm o casă. Am adunat banii pentru casă în trei săptămâni, tot cu ajutorul rețelelor de socializare. Noua noastră casă nu avea apă și sobă cu gaze, nu erau niciun fel de utilități. Dar noi am crezut în mai bine și am început să lucrăm. În doi ani am făcut reparații, am pus încălzire și am terminat casa, am plantat o livadă și o grădină cu flori, avem găini și pisici. Ne-am aranjat viața și am putut să o aducem și pe mama din Makeevka, atunci când ea în sfârșit a fost de acord să se mute, dar și câinele.

Primul lucru pe care l-am făcut când copiii mei mai mari i-au adus mamei un televizor din Kiev am insistat să nu-i fie conectate decât canale ucrainene. Și în fiecare zi ea comunică cu prietenele mele de aici, de pe loc. Acum câteva luni mama a spus așa, gânditor, că dacă nu ar fi fost Putin războiul din Donbas s-ar fi terminat demult…”

RFE/RL: Cum v-au primit locuitorii satului din Poltava? Care a fost atitudinea?

Iulia Baeva: „Am avut mereu noroc de oameni buni. Am cumpărat casa de la un om al cărui fiulupta în Operațiunea Antiteroristă din Donbas. A fost foarte binevoitor, niciodată nu s-a uitat strâmb la noi. După ce ne-am mutat în casa noastră nouă, vecinele au început să ne vină în vizită. Nu veneau niciodată cu mâinile goale – una a adus un borcan cu miere, alta – sfeclă, a treia – un sac de ceapă, a patra – două găleți de roșii. Ne-am acomodat aici, suntem deja parte a acestui pământ. În fiecare zi avem casa plină de oaspeți – prietenii mei locali, prieteni din alte orașe. Și copiii au deja mulți prieteni, sunt ba cu bicicletele, ba la scăldat, ba la pescuit.”

RFE/RL: Care e viața altor refugiați din Donbas care au ajuns în Ucraina centrală?

Iulia Baeva: „Diferită, uneori destul de complicată. Noi ne-am descurcat bine datorită faptului că am mulți prieteni pe Live Journal, și le mulțumesc oamenilor buni pentru ajutor în fiecare zi. Mulți dintre prietenii și vecinii mei până acum închiriază locuințe și plătesc sume mari pentru întreținere. Refugiaților din Donbas le vine greu, dar ei dau din lăbuțe, ca broscuța aia, speră la mai bine și nu au de gând să revină înapoi. Nici noi nu vom mai reveni.”

RFE/RL: Țineți legătura cu prietenii și rudele care au rămas în Donbas?

Iulia Baeva: „Da, bineînțeles că eu știu unde se trage la ei, iar ei știu când și ce mi-a mai înflorit în grădină. De multe ori le-am propus să se mute la noi, le-am promis că îi voi ajuta și îi voi sprijini. Nici unul nu s-a mutat. Probabil consideră că e mai bine să se ascundă prin subsoluri și să blesteme Ucraina. Mulți s-au înrăit, pentru că viața permanentă în condiții de război este distructivă pentru psihic. Cel mai greu le este familiilor cu mulți copii, bătrânilor și animalelor. Statul nu le mai plătește niciun fel de îndemnizații familiilor cu mulți copii, sau care au copii înfiați și unii sunt nevoiți să dea copiii înapoi la orfelinate. E plin de bătrâni abandonați și animale fără stăpân.”

RFE/RL: Acuzați Rusia de acest război?

Iulia Baeva: „Războiul s-ar fi terminat demult dacă nu ar fi fost Rusia. Vă pot spune ce cred despre procesul împotriva Nadiei Savcenko și despre alte chestiuni din relația politică ruso-ucraineană, dar va trebui să bruiați cu semnale sonore sau să puneți multe puncte-puncte. Așa că mai bine discutăm despre copii.”

RFE/RL: Ce v-a ajutat să treceți de grozăviile războiului, de fuga din orașul natal? Cum să-ți păstrezi umanitatea când totul în jur e distrus?

Iulia Baeva: „După moartea fiului meu Anton mi s-au limpezit cumva foarte clar prioritățile: cum să fie omenește și cu bun simț, și ce este mărunt și nu merită atenție. Am decis că trebuie să trăiesc și pentru fiul meu de 16 ani, și pentru mine. Aș vrea să existe această viață după moarte, și, dacă există, fiului meu să nu-i fie rușine acolo pentru mine. Este foarte important să fii tolerant cu oamenii și să-i tratezi cu respect, chiar dacă au viziuni politice și religioase diferite. Și să ai grijă de cei cărora le este și mai rău. Noi ajutăm oameni diferiți – răniți din zona de conflict, copii bolnavi, refugiați din zonele separatiste. Le oferim ceea ce avem și noi – alimente și bani. Din fericire, găinile noastre se ouă ca speriate, iar recolta a fost foarte bună. Așa că totul este bine la noi.

Mă întristează un singur lucru – de doi ani nu am fost la mormântul fiului meu. Acesta este la cimitirul din spatele aeroportului din Donețk. Sînt multe obuze neexplodate acolo și e încă periculos .”

XS
SM
MD
LG