Linkuri accesibilitate

Note pe marginea volumului al treilea George Enescu, „Scrisori”, de Viorel Cosma.

Recent, la București a fost lansat un ultim volum al corespondenței lui George Enescu, cel de-al treilea publicat într-un interval de 40 de ani de istoricul muzicii Viorel Cosma. Ar trebui să fie, în sine, un eveniment cultural, date fiind numeroasele plîngeri ale românilor despre insuficienta cunoaștere a compozitorului național al României în lumea largă. Este, într-adevăr, așa?

Au trecut cîteva decenii bune din 1974, data apariției primului volum al Scrisorilor lui George Enescu, culese și publicate de Viorel Cosma. Un al doilea volum a fost publicat la Editura Muzicală în 1984, iar cel de-al treilea, care ar fi trebuit să încheie seria, deși anunțat gata de la începutul anului 2000, a fost lansat abia luna trecută și poartă pe el ca dată de publicare anul 2015. Lansarea a avut loc la Muzeul Național „George Enescu”, la București, sub egida căruia, în colaborare cu Editura Muzicală, a și apărut.

Într-o lume internațională extrem de competitivă, performanța de a nu avea pînă astăzi o ediție științifică, definitivă, a corespondenței lui George Enescu, compozitor despre care muzicienii și istoriografii români se întrec în a se plînge cu orice ocazie că este insuficient cunoscut în străinătate, nu a fost depășită de nimeni în spațiul est-european. Dvorak, Bartok, Chopin se bucură de multe decenii de publicații complete ale corespondenței lor, ca și de ediții traduse în limbi de circulație internațională, ale scrisorilor în original în cehă, maghiară, sau poloneză.

Ediția enesciană, iar ultimul volum este sub nivelul celor anterioare, este însă sub orice critică, lipsită de un aparat științific, de orice comentarii, lipsită de o bibliografie corectă, de o listă a opusurilor lui Enescu, fără un elementar indice de nume și locuri.

Un document important ce nu figurează în ediția Viorel Cosma

Un document important ce nu figurează în ediția Viorel Cosma

Nu odată trimiterile la sursa documentelor este aiuritor de eronată, așa cum este cazul unor scrisori date ca „publicate” în volumul lui Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu. În fapt, autorul volumului, transcrie texte după niște fotografii de mărimea unui timbru, ce figurează ca ilustrație adăugată de editoarele ultimei ediții românești a amintirilor enesciene apărute la Paris. Iar fotografiile sînt, desigur, ale unor originale păstrate la Biblioteca Academiei Române la București... Ceea ce lipsește cu desărvîrșire este un concept științific, o documentare directă elementară și o colaționare a scrisorilor publicate cu originalele aflate în arhivele de la București, Paris, Chișinău, Moscova etc.

Pentru cei care vor să cunoască date suplimentare despre omul și muzicianul George Enescu, din sursă de primă mînă, scrisorile oferă, dincolo de toate, momente și date relevante, unele pline de miez. De exemplu, de acum exact o sută de ani, o epistolă din martie 1916, din București, către compozitorul Max d'Ollone, în care Enescu evocă o activitate „extrem de febrilă prin care încerc să uit întreaga oroare în care înoată în acest moment Europa” și adaugă că, „poate, mă voi duce în curînd la Paris să fac puțină muzică pentru dragii de răniți, să încerc să aduc ceva bani pentru nefericiți, dacă reușesc să trec!” Nu reușea să treacă și, în septembrie 1916, încă la București, propunea unei școli ce găzduia o „secție de răniți” să vină cu „echipa noastră nr. 2 de artiști pentru a distra răniții... concertul ținînd aproximativ o oră și jumătate”.

Formidabile sînt și indicațiile pe care Enescu le trimite directorului Operei din Paris, Jacques Rouché, în aprilie 1934, în pregătirea premierei pariziene a operei Œdipe, o demonstrație suplimentară, dacă mai era nevoie, a celebrei sale minuțiozități și acribii în finalizarea opusurilor sale. Compozitorul enumeră cîteva adăugiri și indicații de urmat la libretul original precizînd că: „... la sfîrșitul celui de-al patrulea și ultim act, imediat după ce lumina orbitoare se stinge, [...] în timp ce Tezeu este prosternat imobil în genunchi pînă la sfîrșit, timp de circa 50 de secunde de muzică, întîi vîrfurile arborilor se luminează cu razele purpurii ale soarelui ce apune, apoi frunzele încep să se miște ușor în briza serii și, timp de alte circa 25 de secunde de muzică, cortina cade lent și atinge podeaua pe lovitura de tamtam ppp.”

Fotografie a scrisorii către Marguerite Vessereau

Fotografie a scrisorii către Marguerite Vessereau

Atașantă este și descrierea vieții sale la Dorohoi, în 1935, trimisă unei tinere ziariste franceze, Marguerite Vessereau: „locuiesc acum, cînd mă duc, în două mici camere de servitoare, aranjate delicios cu toate vechile mele amintiri, cu fotografii de familie în grup, cu chitara mamei, colecția Bach căpătată de la... Regina Carmen Silva etc.”

În sfîrșit, pentru cei ce au pus la îndoială vreodată sentimentele și atitudinea verticală a lui George Enescu față de regimul comunist ce se instala la București treptat după încheierea războiului, volumul nou apărut include o scrisoare revelatoare adresată de la New York, compozitorului Mihai Andricu, la 25 ianuarie 1949. Într-o referire la situația Academiei Române, George Enescu scrie: „să se știe bine un lucru: este nedrept să fie date afară valorile naționale, mai ales în domeniul științific, artistic și intelectual, sub pretextul unor opinii politice diferite. Politica nu are nimic de-a face cu sferele înalte ale culturii, care trebuie să rămînă un lucru sacru, de neatins. Încă odată, nu știu nimic, fiindcă guvernul nu m-a pus la curent. Dar în caz că se va ajunge aici, voi întreba întîi pentru ce sînt eliminați unii din eminenții mei colegi, iar dacă răspunsul va fi că din motive politice, voi spune că, hotărît, eu nu am nimic de a face cu o Academie politică.”

XS
SM
MD
LG