Linkuri accesibilitate

Mulți dintre noi au crezut că societatea civilă era într-adevăr alternativa la regimurile ideocratice leniniste. În special în paginile New York Review of Books, Timothy Garton Ash a devenit cea mai articulată voce a „școlii societății civile”. Realitatea mișcărilor independente de la bază (grassroots) era incontestabilă, însă problema care se punea era până unde pot genera aceste grupuri o rezistență populară autentică la despotismele comuniste.

Cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a revoluțiilor, politologul Stephen Kotkin a publicat o carte provocatoare în care obiecta la această interpretare și argumenta că, de fapt, societatea civilă a devenit o realitate sociologică genuină doar în Polonia (istoricul Jan T. Gross a contribuit cu un capitol despre saga Solidarității), în vreme ce în țări precum Cehoslovacia, Ungaria, RDG, fără a mai vorbi de România și Bulgaria, regulile jocului erau dictate de nomenclatură, pe care el a numit-o societatea necivilă/uncivil society (vezi Stephen Kotkin, Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste, cu o contribuție a lui Jan T. Gross, Curtea Veche, 2010, colecția „Constelații”). Și mai simplu spus, argumentul lui Kotkin era acela că nu un val revoluționar de la bază a dus la prăbușire, ci, mai degrabă, ceea ce putem percepe ca sinuciderea societății necivile (elita conducătoare comunistă). Putem obiecta la acest mod de a privi lucrurile spunând că fără erodarea sentimentului de predestinare istorică, catalizată de accentul pus de societatea civilă pe valoarea trăirii întru adevăr, motivația „suicidului” ar rămâne complet misterioasă. Societatea civilă nu a însemnat doar redescoperirea autonomiei umane, ci și căutarea unei politici originate în moralitate. Acesta a fost sensul pe care l-a dat George Konrad antipoliticii ca experiență politică post-machiavelică și post-marxistă. La care se adaugă impactul formidabil al reformelor lui Gorbaciov și abandonarea de către sovietici a celebrei doctrine Brejnev de suveranitate limitată.

Fără îndoială, Kotkin are argumente atunci când deplânge înclinația către reverii politice printre experții care au apărat nașterea societății civile ca paradigmă interpretativă crucială în lectura revoluțiilor din 1989 (inclusiv subsemnatul). Cu toate acestea, și în pofida rezervelor parțial justificate ale lui Kotkin, societatea civilă nu a fost doar un miraj conceptual. Carta 77 și Opoziția Democratică din Ungaria au existat iar birocrațiile locale au fost obsedate de înăbușirea lor. Același lucru poate fi spus despre pacifismul neoficial și mișcările ecologiste din fosta RDG. Un nou concept al libertății și o nouă viziune asupra politicii s-au născut în limitele acestor asediate comunități disidente. Că le numim „societate civilă” sau oricum altfel, este până la urmă mai puțin relevant. Ceea ce contează este moștenirea lor privind refuzul înregimentării și dublul limbaj, afirmarea libertăților pozitive și negative în aceste experiențe eliberatoare (Vezi Tomas Kavaliauskas, Transformations in Central Europe between 1099 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts, Lanhan, MD: Lexington Books, 2012; Pentru interpretări asupra supraviețuirii regimurilor autoritare după șocul 1989, vezi Martin Dimitrov, ed., Why Communism Did Not Collapse: Understanding Authoritarian Regime Resilience in Asia and Europe, New York: Cambridge University Press, 2013).

Pentru a înțelege diversitatea tranzițiilor postcomuniste trebuie să analizăm natura acestor moșteniri. Partidele comuniste au pierdut puterea în acele tumultoase evenimente, dar foști membri ai elitei conducătoare comuniste au continuat să joace roluri importante. Să luăm doar trei exemple: Ion Iliescu în România, Aleksander Kwaśniewski în Polonia și Boris Elțin în Rusia. Toți trei fuseseră membri ai nomenclaturii. Toți trei au pretins, mai mult sau mai puțin credibil, că au devenit democrați autentici. În vreme ce în cazul lui Kwaśniewski pretenția poate fi până la un punct acreditată, Iliescu a fost mai degrabă un comunist reșapat care a continuat să deteste piața liberă și pluralismul. I-au trebuit șase ani (1990-1996) să se acomodeze cu provocările pluralismului autentic. În fapt, chiar și acum, la venerabila vârstă de 86 de ani, Iliescu rămâne credincios multor iluzii din perioada juneții sale politice, când servise ca ideolog de vârf al dictaturii ceaușiste. Cât despre Elțin, acesta a fost mai degrabă un politician radical care a reușit să spargă carcasa instituțională a ordinii leniniste, dar a eșuat în a crea o comunitate democratică robustă. Ascensiunea putinismului stă mărturie eșecului revoluției lui Elțin (vezi și excelenta lucrare a lui Leon Aron, Yeltsin: A Revolutionary Life, New York: St Martin's, 2000).

XS
SM
MD
LG