Linkuri accesibilitate

De luni, 23 mai, anul şcolar 2016 a intrat în ultima linie dreaptă; întâmplarea face că tocmai în aceste zile am avut mai multe întâlniri cu elevii/liceenii, două la Chişinău şi trei la Soroca. Oriunde am mers, a trebuit să „dau seama” – vorba vine – despre ce-i aia postmodernismul, cum funcţionează şi la ce (& cui!) foloseşte. Nu că elevii sau profesorii n-ar mai putea de dorul buclucaşului „-ism”, dar odată ce se tot studiază la şcoală, musai să afle din prima sursă sau cel puţin dintr-una autorizată ceea ce merită ştiut pentru bac. (Între paranteze fie spus, după întrebările elevilor din clasă îmi dau seama imediat dacă profesorul de literatură este la zi cu lecturile sau a rămas la – o spun în cunoştinţă de cauză! – conspectele sale universitare.)

Inspirată, ideea Ministerului Educaţiei de-acum câţiva ani de a echivala o întâlnire cu scriitorii cu o oră de literatură – de bună seamă, atunci când elevilor unui liceu chişinăuean le vorbeşte pe viu un creator de anvergura lui Alexandru Cistelecan, considerat cvasiunanim drept cel mai important critic român de poezie al ultimelor trei decenii, altfel se aşează în mintea adolescenţilor toate aceste „-isme” desemnând curente & generaţii literare ce le dau bătaie de cap; când însuşi Ion Mureşan, primul laureat optzecist al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, venit de la Cluj-Napoca la Festivalul Grigore Vieru din Chişinău-Iaşi, le oferă cheile poeziei într-un discurs memorabil, trecând într-un recital nu mai puţin spectaculos, oricât de „afon” ai fi la frumos, şi tot se lipeşte ceva de tine. Ce să mai zic de şansa de a-l asculta, citind în neerlandeză şi franceză, pe Charles Ducal, poetul naţional al Belgiei, şansă pe care au avut-o recent liceenii de la „Vasile Alecsandri” din Chişinău şi de la „Constantin Stere” din Soroca. (Nu pot să nu-l compătimesc, în paranteza de la sfârşitul acestui alineat, pe Bas Kwakman, directorul Festivalului de Poezie de la Rotterdam, care-mi povestea, cu inima frântă, că-n Olanda obiectul de studii „Literatura” a fost pur şi simplu scos din programa şcolară – cu ce consecinţe, cred că se va vedea mai târziu.)

An de an, în mai, când cursul de literatură contemporană se încheie, în clasa a XI-a, cu „Postmodernismul”, sunt invitat în şcoli şi licee – mi se întâmplă să recunosc mai multe feţe tinere, de la lansările de carte cvasi lunare de la Librăria din Centru sau de la Noaptea Cărţilor Deschise anuală din 5 martie. În urma acestor întâlniri, uneori constat cu infinită tristeţe că venerabila instituţie face totul ca să omoare cititorii încă de pe băncile şcolii; alteori însă bucuria de a descoperi la elevi & profesori un interes pentru literatură pe care până şi literaţii l-au cam pierdut, în mare parte, mă face să mă uit cu ochii buni la şcoală, cel puţin la cele care-şi deschid porţile pentru creatorii de frumos. Este şi cazul Liceului „Mihai Eminescu” din capitală, al cărui prag îl păşeam în îndepărtatul 1971, mergând în clasa întâi, pe când se numea pur şi simplu şcoala nr. 10, şi de unde am ieşit azi cu convingerea că, orice s-ar spune, chiar merită să scrii. Cine ştie, poate că însuşi cuvântul şcolit se compune din şcoală + literatură.

XS
SM
MD
LG