Postând eu o cugetare profundă pe blog zilele trecute, am fost asaltat de trolli (acei prădători virtuali de pe Internet, care nu fac decât să atace din umbră și să se hrănească din dezorientarea victimelor virtuale), care trolli m-au porcăit și terfelit, din spatele anonimatului lor, profitând de faptul că eu aplic principiul de a nu bloca mai pe nimeni și de a răspunde sistematic la interpelări.
Pe scurt, mi se contesta orice urmă de originalitate, mi se imputa vârsta (tinerii trolli români trăiesc într-o ideologie totalitară a tinereții veșnice), ba chiar mi se punea la îndoială calitatea de ființă umană. „Trolli nu trebuie hrăniți”, se știe, dar de multe ori trebuie să îi înfrunți pentru a-ți satisface galeria. Cine dorește o carieră scriitoricească astăzi în spațiul virtual și pe rețelele sociale nu poate decât cu rare excepții să evite virtualul.
Sigur, foarte mulți scriitori contemporani, de la Norman Manea la Herta Müller, trecând prin Jonathan Littel și Michel Houellebecq evită orice implicare directă în spațiul virtual. Aceștia sunt oameni care trăiesc și scriu fără blog și Facebook. Ei sunt însă dintr-o altă epocă și nu se va putea continua așa. In viitor, omul public sau scriitorul care se va baza exclusiv pe media clasice, pe interacțiunea cu cititorii doar prin intermediul textului tipărit pe hârtie, va fi de domeniul trecutului, sau, în cazul cel mai bun, un original, o curiozitate exotică.
Nu putem însă să nu ne punem întrebarea cum ar fi funcționat un gânditor violent și marginal, un scriitor al fragmentarului, un maestru din trecut al aforismului dacă ar fi fost confruntat cu asaltul zilnic al trollilor. Se știe ce este scriitura fragmentară, l’écriture fragmentaire: teoretizată în special de francezi, ea pleacă de la Schopenhauer și Nietzsche, trecând prin Maurice Blanchot și Roland Barthes, până la Cioran. Nu tratate de etică publicau aceștia, nu studii de morală scriau acei oameni, ci nesfârșite și exuberante aforisme și fragmente de paradoxuri strânse în volumașe elegante.
O carte, din când în când, la intervale regulate, publicată din senin, pe neașteptate, fără ca autorul să fi postat din când în când pe blog fragmente supuse atacurilor trollilor.
Să ni-l închipuim însă pe Cioran publicându-și treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale... asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale dușmanilor.
Cioran: „Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii.”
Un troll: „Păi bine emile mosule daca esti cardiac ia pastile.”
Cioran: „Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.”
Un troll: „Pfuaaai, m-ai terminat, tataie, cu ciorănelile astea.”
Cioran: „Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca ceilalţi.”
Un troll: „Nu m-ai convins.”
Cioran: „O existență care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare.”
Un troll: „Mai zi de-alea cu insomnia și sinuciderea, că trebuie să-ncurajez o proastă să te ia în serios până la capăt.”
Până și Wittgenstein ar fi fost tras în lătùri de arătările virtuale dacă ar fi postat formula simplă din Tractatus în care el rezumă, de fapt, esența lui Tao Te King al lui Lao Tze: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.”
Un troll: „Ludwig, Loți frate, păi de ce nu taci atunci, moșule?”
Abia reacția la asaltul cotidian al trollilor ne-ar fi arătat dacă acești esteți ai aforismului și fragmentarului puteau pune în practică ceea ce predicau.
