Linkuri accesibilitate

Viața bate filmul? (VIDEO)


Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și regizorii Max T. Ciorbă și Ion Donică; un bilanț al festivalului de film documentar „Cronograf” 2016

Filmul documentar sau de ficțiune, deși se alimentează din realitate, niciodată nu pretinde să fie o oglindă fidelă a ceea ce se întâmplă în viață. Se zice că viața bate filmul, la capitolul întorsături, coincidențe și îngemănări ce depășesc alteori capacitățile celor mai ingenioși scenariști. Prin urmare, e logic să ne întrebăm ce funcție i se atribuie astăzi filmului documentar, dacă tot nu are cum să fie mai bogat decât viața însăși?

La această întrebare vom încerca să găsim răspuns cu musafirii mei. Așadar, în studioul de la Chișinăul al Europei Libere se află doi regizori de film, Max T. Ciorbă și Nelu Donică, care și-au prezentat în premieră filmele documentare în cadrul celei mai recente ediții a Festivalului „Cronograf” de la Chișinău.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Viaţa bate filmul. Eu încerc să mă întreb dacă nu cumva filmul se bate cu viaţa şi, invers, viaţa cu filmul… Discuţia aceasta este prilejuită de Festivalul „Cronograf” care abia de s-a terminat. Şi noi încercăm să facem un bilanţ, nu doar al festivalului, dar să ne dumirim împreună cu dumneavoastră unde a ajuns documentarul moldovenesc, în special şi moda documentarului în general, dacă există nişte tendinţe pe care le-a surprins „Cronograful” la cea de a 13-a ediţie, care abia de s-a terminat. Dumneavoastră, radioascultătorii, telespectatorii, care vă uitaţi la documentare, dar care sunteţi obiectul acestor documentare, cum vă simţiţi, în interiorul filmului sau în interiorul vieţii? Vă prezint invitaţii mei, este Ion Donică, cel care a scandalizat chiar publicul cu un film în culori cenuşii, dar foarte adevărate, după mine. Şi Max T. Ciorbă, un alt regizor, care a dat alt fel de pisc la „Cronograf”, unul mai colorat, care face o secţiune transversală într-o latură anume, a neamului nostru. Am să încep cu următoarea întrebare, Nelu, dacă nu cumva dumneata ai epatat în mod intenţionat publicul cu o asemenea abordare? Pentru că dumneata prezinți personajele care există în viaţă, dar adunându-le, toate împreună, dau senzaţia că suntem, mie personal mi s-a părut că e un „Stalker” moldovenesc, cineva a preluat această sintagmă, că cerşetori şi oameni necăjiţi sunt mulţi, dar, puşi grămadă, totuşi nu este vitrina adevărată a Moldovei. Cum ai rezolvat dumneata, artistul, problema aceasta ca să fii şi onest, şi corect în ceea ce prezinți? Sau nu ţi-ai pus problema aceasta în general?

Ion Donică,regizor

Ion Donică,regizor

Ion Donică: „Mai întâi, să facem o diferenţă între filmul de ficţiune şi filmul documentar. În filmul de ficţiune, istoria, povestea sau magia, pe care o redai în imagine, o inventezi tu, tu eşti micul dumnezeu pe platou şi starea pe care personajele o redau spectatorilor, tu încerci să o ţii în mâini. Şi tu poţi să redai această stare de fericire, de sărăcie, de depresie, de orice gen.”

Europa Liberă: Inventând povestea.

Ion Donică: „Da. În documentar lucrurile stau un pic altfel. Eu nu scriu scenariul sau dialogul protagoniştilor. Protagoniştii vin, practic, cu scenariul, cu poveştile lor, fie pozitive, fie triste. Eu nu aleg, eu nu sunt în stare să influenţez.”

Europa Liberă: Stop. Dumneata îi alegi, dumneata te duci cu camera peste ei.

Ion Donică: „Corect.”

Europa Liberă: Eu din toţi care au fost la festival v-am ales pe dumneavoastră. Deci, există condiţia aceasta primordială şi dumneata impui spectatorului o anumită încadrare, o anumită vedere a Moldovei.

Ion Donică: „Corect. Dar am în vedere anume povestea lor. Eu, când făceam cunoştinţă cu protagoniştii sau mă duceam şi filmam persoana dată, nu vedeam aşa-numita sărăcie, pe care unii jurnalişti sau unii spectatori au văzut-o, deşi eu nu am văzut absolut nicio sărăcie acolo. Eu nu mă gândeam la sărăcie sau la lucrurile materiale care erau în faţa mea. Eu mă gândeam la problema umană sau la cine suntem noi şi unde mergem noi, de ce unii spun: „M-am săturat de viaţă, vreau să mor” şi alţii sunt fericiţi aşa cum trăiesc ei. Protagoniştii au vorbit aşa cum au vorbit, eu nu am ales nimic. Eu la montaj nu am ales: doar partea negativă sau doar partea pozitivă. Despre aceasta au vorbit ei şi despre aceasta a ieşit filmul.”

Europa Liberă: Am bănuit că dumneata ai arătat un anumit fel de a fi fericit. Când unul dintre ei spune: „Domnule, am reuşit să-mi trag curent şi am rezerve de lemne”, cred că aceasta e fericirea mai mare decât cel care şi-a luat un Porsche sau un Lexus ultimul răcnet. Nu se compară. Max, dumneata ai luat altă categorie de oameni, care îşi caută fericirea şi au găsit-o, şi au valorificat-o din plin în altă zonă. Fericirea materială este foarte departe de ei, trăiesc din altceva. Și-au luat scripca subsioară sau clarinetul şi s-au pornit prin lume. Dumneata ai ales un anumit tip de oameni şi ne dai nouă, spectatorilor, un model de viaţă fericită. Tot faci o selecţie, tot ești un fel de Dumnezeu.

Max T. Ciorbă,regizor

Max T. Ciorbă,regizor

Max T. Ciorbă: „Mie mi se pare că filmul despre care vorbim acum, filmul „100 de movile” poate e un pic mai trist decât filmul lui Donică. Filmul vorbeşte despre folclorul nostru, în special autentic, au rămas doar câţiva oameni, în film sunt abordaţi opt oameni care fac muzica „X”. Şi sunt foarte mulţi oameni care nu o fac. Şi mi se pare foarte trist că, din aceste 3 milioane şi 30 de peste Prut, au rămas doar 10-20 de oameni care fac folclor autentic. Şi e o situaţie tristă. Dar, revenind la selectarea materialului, cred că am intervenit mai mult decât a intervenit Nelu în filmul lui, că am ajuns să construiesc o istorie din tot materialul pe care l-am avut eu, din discuţiile foarte lungi. Am avut şi dialoguri între ei, pe care le-am scos aproape de tot, pentru că mult mai important mi s-a părut interpretarea lor, discuţia lor muzicală, decât cea vorbită.”

Europa Liberă: Ca să încercăm, în câteva cuvinte să redăm fabula filmului, totuşi este vorba de un clarinetist, saxofonist din Elveţia, care se numeşte Sha, numele lui de scenă.

Max T. Ciorbă: „Da.”

Europa Liberă: Şi el vine în Moldova. Și face un periplu prin Moldova şi România, şi cunoaşte nişte vârfuri muzicale ale folcloristicii muzicale din spaţiul românesc. Dumneata impactul acesta îl surprinzi, omul acesta se converteşte la folclorul românesc, dar ideea care vine în background: suntem de luat în seamă de către elveţieni sau, dimpotrivă, suntem nişte fosile rămase în istorie?

Max T. Ciorbă: „De fapt, voiam ca personajul acesta străin, elveţianul Sha, să-l pun în situaţia unui simplu om din Moldova sau din România. Noi suntem în situaţia în care am uitat ce înseamnă folclorul autentic. Am ţinut să iau un muzician străin, ca să vină cumva să ajute spectatorii noştri să cunoască folclorul din nou, cei care merită cunoscuţi, cei care merită luaţi în seamă. Aceasta a fost intenţia mea cu elveţianul, voiam neapărat să fie un om străin, ca să ajut cumva spectatorul să aibă şi el senzaţia aceasta de ceva nou, de ceva inovativ, într-un fel.”

Europa Liberă: Când faceţi un film, vă propuneţi de fapt să portretizaţi Moldova, să luaţi un crâmpei din viaţa de azi, să o puneţi deoparte în raft, care, de exemplu, să fie utilă nu chiar mâine, dar peste zece ani, cineva să valorifice? Lucraţi pentru arheologie, lucraţi pentru spectatorul de astăzi? Cum vă vedeţi misiunea dumneavoastră de documentarist?

Ion Donică: „În cazul dat, în documentarul „Momente de tăcere”, eu încerc să nu globalizez lucrurile, să nu le generalizez. Fiecare cu părerea lui. Şi un pic mi-a fost straniu fiindcă toţi generalizau: „Iată cum trăieşte lumea la noi. Iată cât e de săracă ţara aceasta’.”

Europa Liberă: Dacă trei ciobani, unul după altul, fumează din chiştoc şi îi vezi destul de necăjiţi, sigur că...

Ion Donică: „Eu văd frumuseţe în chestia aceasta. Acesta este un lucru foarte natural, foarte liber şi foarte sincer. Probabil, mai mult contează sinceritatea şi simplitatea oamenilor decât alte lucruri. Nu, eu nu m-am gândit la cât e de săracă Moldova, scopul, evident, nu e acesta. Și în film este clar că scopul nu e acesta. Ideea generală e foarte simplă. Dacă să descriu într-un cuvânt filmul, este un film despre singurătate. Este un film despre singurătate. Şi sărăcia constă de fapt în singurătate, pentru că, atunci când eşti singur, rămas singur, la 80-90 de ani, poţi avea şi 50 de mii de case, tu eşti sărac, pentru că eşti singur şi nu ai pe nimeni în jurul tău. Cam aceasta e ideea generală.”

Europa Liberă: Nu ştiu dacă sub influenţa filmului dumneavoastră, dar după festival eu am făcut o serie de picturi şi mi-a venit titlul pentru serie „Singurătatea nu are leac”. Şi cineva mi-a dat replica: „Are leac dacă o împarţi cu cineva”, e laitmotivul acesta. Dar revin la întrebarea generală, totuşi, ca un documentarist cu acte în regulă şi cu deja ceva experienţă, cum crezi, documentarele de astăzi ce trebuie să facă? Să lucreze pentru posteritate, de exemplu, cum lui Max i s-a spus în dezbateri, că el nu e conştient de valoarea filmului pe care l-a făcut azi, pentru că bucata pe care el a înregistrat-o a pus-o ca şi cum într-un cub de gheaţă, de fapt va fi valorificată mult mai târziu, când, Doamne fereşte, protagoniştii vor trece la Domnul. Dar ce face documentarul astăzi?

Ion Donică: „Noi nu putem merge pe extreme – facem documentar doar ca să informăm lumea sau facem documentar doar să rămână în istorie ca o arhivă. Filmul lui Max este un film mai informaţional, noi aflăm multe lucruri noi, descoperim peisaje noi ş.a.m.d. În cazul meu, documentarul e în genere altă stilistică, aflăm ce înseamnă să fii singur, ce înseamnă să trăieşti în singurătatea aceasta şi ce sentimente se trezesc. Sunt documentare pur informaţionale, sunt documentare ştiinţifice. Deci, documentarul trebuie să se ramifice în diferite stilistici şi fiecare documentar îşi are spectatorul său, fiecare îşi alege deja.”

Europa Liberă: „Cronograful” în sensul acesta a fost divers, reprezentativ, a avut toată paleta aceasta?

Ion Donică: „Eu cred că da. Sau cel puţin încearcă să aibă toată paleta de filme documentare. Şi aceasta e fain, fiindcă nu priveşti doar filme pur informaţionale sau filme doar observaţionale, sau filme ştiinţifice. Sunt şi documentare, sunt chiar şi docufiction. În ziua de azi docufiction e foarte răspândit şi e foarte întrebat.”

Europa Liberă: Şi juriul, desigur, preselecţia a fost făcută şi au anunţat, Leontina Vatamanu a spus că au selectat filme de autor totuşi, au exclus din start filme cu tentă politică, propagandistică etc., deci, din start a fost o grilă de alegere. Max, întrebarea mea ar fi dacă dumneata ai arătat ce te interesează? Dacă ar fi să alegi şi altceva, de care crezi că are nevoie spectatorul de azi, ca să se vadă pe el sau ca să se informeze despre ceva? Şi avem nişte exemple la festival, cum a fost filmul, după mine, foarte convingător, informativ şi super-comprimat, despre relaţia români-evrei, o istorie de câteva decenii pusă într-un filmuleţ foarte scurt nemaipomenit.

Max T. Ciorbă: „Da, de Oana Giurgiu.”

Europa Liberă: Dacă dumneata ai vrea să te ocupi şi de altceva, ca să ne spui nouă ce înseamnă documentarul astăzi, ce fel de documentar ai face, ca să spui că acesta e documentarul de azi?

Max T. Ciorbă: „Cred că partea cea mai pozitivă în toată povestea cu filmul în general, nu neapărat documentar sau ficţiune, e faptul că oamenii de artă sau regizorii, sau operatorii, au, din fericire, timpul de a se gândi la probleme. De fapt, ei ar trebui să fie cei care vorbesc despre anumite lucruri, fie aceasta folclor, fie aceasta singurătate, dacă vorbim despre filmele noastre. Şi cred că sunt foarte binevenite toate subiectele. Este foarte greu să vorbeşti despre care subiecte vor fi abordate azi, mâine sau poimâine.”

Europa Liberă: Nu ştii ce te va preocupa mâine.

Max T. Ciorbă: „Pentru că tot timpul sunt nişte probleme care, în primul rând, te lovesc pe tine în faţă, fie aceasta că mergi la etno-jazz şi vezi atâtea feluri de folclor, te întâlneşti cu Sha, te întâlneşti cu unul, cu altul, vorbeşti despre muzică şi zici că acesta ar fi un subiect bun de film. Începi să faci un pic de research, un pic de căutare de informaţii, încerci să vezi cam care e situaţia – uite, ar fi un subiect bun de film. După care începi să te gândeşti la un concept de film, la operatori, la locaţii, la imagini, la toate chestiile acestea.”

Europa Liberă: Admiraţia mea pentru domniile voastre, cineaştii, este că, spre deosebire de mine, care pretind că tot am un pic de artistism în modul meu de a gândi, când mi-a venit o idee să desenez, să scriu ceva, eu m-am aşezat şi am făcut-o, nu depind de nimeni. Dumneavoastră, după ce vine muza peste voi, trebuie să o materializaţi în nişte forme atât de sofisticate şi complicate, începând de la bani, cameraman, producţie, postproducţie, festival, activitate de marketing ş.a.m.d., e o nebunie. Și atunci ce mai rămâne din muza aceea care e hrentuită şi zdrenţuită, în urma acestor treceri prin hăţişurile acestea de producţie?

Max T. Ciorbă: „Rămâne foarte mult, de fapt. Rămâne, exact e procesul care trebuie să fie, pentru că, atunci când îţi vine o idee, e cu totul altceva faţă de produsul final. Şi aceasta îmi place mie în film, că, atunci când vii cu o idee, de exemplu, vreau să vorbesc despre folclorul autentic din Basarabia şi România, ok, ne gândim la cine sunt protagoniştii. Pac, pac, am ales protagoniştii. Ok, uite cam aceasta e situaţia, cam acesta e conceptul, cam aşa vreau să fac. Şi începi să strângi echipa: producător, director de imagine, operator, editor, colorist, sunetist. Şi toată echipa aceasta de oameni, vorbesc de „100 de movile”, vine să te ajute să faci filmul până la capăt, pentru că tu vii cu un concept şi fiecăruia dintre ei le povesteşti conceptul, le povesteşti filmul şi ei au cu totul alt film în cap. Şi acum regizorul e în situaţia în care să aleagă ce pune sau ce scoate din celelalte decizii.”

Europa Liberă: Deci, dintr-un concept ca făcut în lemn se transformă în unul adevărat?

Max T. Ciorbă: „Da. Situaţia e foarte interesantă în „100 de movile”, am avut o filmare în Transfăgărăşan cu Sha, care cântă pe munte cu saxofonul, era un ecou foarte mare. A fost o scenă improvizată, Sha, care e un om al muntelui, în Elveţia e tot numai munte, îmi zice: „Hai să filmăm aici”. Ne ridicam pe munte şi era un sunet foarte puternic de maşini, ecou tâmpit. Zic: „Va fi sunetul foarte rău”. - „Nu. Stai fără grijă. Mergem după piatra aceasta şi va fi linişte”. Am trecut după piatră şi era o linişte totală. Am găsit ancadramentul, ne pregătim, punem sunetul, tragem şi sunetistul zice: „Hai să mai tragem încă una, că vreau să încerc o chestie cu microfonul”. Şi el a întors microfonul direcţional de la instrument spre munte. Și microfonul nu mai prindea atunci sunetul direct din saxofon, dar prindea sunetul din ecou, care venea din munte. Iarăşi, e o chestie la care eu nu m-aş fi putut gândi. Şi aici vin toţi, vine şi producătorul cu propunerea că poate mergem, era situaţia în care noi trebuia să mergem ori la Muzeul Ţăranului din Sibiu, ori la Transfăgărăşan, din cauza timpului nu reuşeam, trebuia ori încolo, ori încoace. Şi am hotărât să mergem la Transfăgărăşan. Adică sunt lucruri pe care nu poţi să le anticipezi sub nicio formă.”

Europa Liberă: Eu mai vreau să vă întreb pe ambii. Atunci când în filmare, se întâmplă ceva, voi vă gândiţi la valoarea metaforelor sau încărcătura semantică, care să impună? Când, de exemplu, Sha bagă saxofonul lui, bass clarinetul, mai lung, aproape de statura omului, şi îl bagă în fântână, şi obţine o rezonanţă nemaipomenită, şi îl mai ajută şi cocoşii de prin jur, care se indignează, dincolo de imaginea ca atare, că e frumoasă, e teatrală, e spectaculoasă, iese o metaforă nemaipomenită şi cine ştie să o citească. Dumneavoastră vă propuneţi în mod intenţionat sau, jucând, vă ies sclipirile acestea?

Ion Donică: „Momentul acesta este chiar, a propos, foarte interesant. Unele lucruri, evident, le vezi pe platoul de filmare, altele apar după ce vezi filmul la cinematograf. Sau unele lucruri le descoperi atunci când cineva dintre spectatori, aşa cum dumneavoastră aţi menţionat faptul că aţi văzut o metaforă faină, că e un simbol. De fapt aceasta şi e magia filmului, pentru că spectatorul îţi răspunde la întrebări, el singur îşi răspunde la întrebări, unul poate vedea simbolul acesta, altul poate să-şi exprime părerea faţă de anumite lucruri.”

Europa Liberă: Nelu, dar fii de acord, nu poţi lăsa la voia întâmplării, totuşi dumneata ești driver-ul.

Ion Donică: „Da, sigur. Dar anumite detalii din sensul acesta... Max, tu, de exemplu, în cazul dat, ai văzut simbolul acesta?”

Max T. Ciorbă: „Ideea era foarte simplă, că vreau să arăt un muzician care caută un sunet nou. Şi aceasta s-a întâmplat, aceasta era după filmarea cu Ştefăneţ, la pădurar în spate şi acolo era fântâna aceea. Zic: „Haideţi să tragem cum bea Sha apă”. Şi el a venit, şi a şuierat în fântână. Am zis: „Haideţi să încercăm să tragem şi o chestie de...’.”

Europa Liberă: Deci, jargonul „tragem”, fiţi atenţi, înseamnă „a filma”. Lumea, care nu s-a prins până acum, trebuie să înţeleagă ce înseamnă „a trage”. Dar ești stăpân dumneata pe nomenclatorul de bază, de procedee. Întrucât construieşti totuşi un anumit mesaj.

Max T. Ciorbă: „Sunt lucruri pe care, cum a spus şi Nelu, le anticipăm, sunt lucruri care îţi vin pe platou, sunt lucruri care după ce le-ai filmat zici: „Aş putea folosi chestia aceasta de mai multe ori”. Pentru că la mine, de exemplu, muzica pe care o cântă în fântână e folosită ca laitmotiv de trei ori – la începutul filmului, la mijloc, la sfârşit.”

Europa Liberă: Şi acum să vă spun de ce vă întreb. Pentru că, la un moment dat, dacă încarci prea mult mesajul cu chestiuni sofisticate, s-ar putea să deranjezi spectatorul, s-ar putea să-l pui într-o situaţie în care să zică: „Domnule, dar ce mă tragi tu tot pe mine prin metafore? Lasă-mă în viaţa mea”. Sau, dimpotrivă, mulţumit că ţi-a descifrat mesajele, spune: „Uite, suntem pe picior de egalitate şi eu sunt la fel de deştept ca autorul”. Cât de receptiv este spectatorul de astăzi, care are o viaţă tumultoasă, nu are timp măcar de cafea?

Ion Donică: „Iarăşi, depinde şi de stilistica filmului documentar sau de ficţiune. Dar mai puţin, pentru că, după cum ştiţi, trăim într-o viaţă mai rapidă, mai aglomerată.”

Europa Liberă: Chiar simplistă, aş zice.

Ion Donică: „Chiar simplistă. Şi un exemplu banal: pe Facebook, stai şi faci scroll, scroll, şi nici nu-ţi dai seama la ce ai făcut scroll. De aceasta eu, cel puțin, am încercat să fie un film de respiraţie mai lentă.”

Europa Liberă: Să-i opreşti: staţi un pic?

Ion Donică: „Staţi un pic, respiraţi mai uşor, mai concentraţi-vă, mai relaxaţi-vă, mai uitaţi toate problemele pe care le aveţi şi, pur şi simplu, 70 de minute primiţi plăcere din ceea ce vedeţi pe ecran sau gândiţi-vă la anumite lucruri la care nu vă gândiţi în timpul lucrului, în timpul zilei, în fiecare zi. Cam aceasta e. Iarăși, depinde de stilistica filmului.”

Europa Liberă: Dar faci apel la oamenii de provenienţă din localităţile rurale. Crezi că nişte orăşeni ar fi sensibili la îndemnul acesta: băieţi, există şi aşa o posibilitate?

Ion Donică: „De ce nu? Pentru că sunt oameni şi ei, toţi suntem oameni. Fiecare încearcă să se regăsească în imaginile date.”

Europa Liberă: Max, dumneata ești orăşean. Cum ai reacţionat la ruralismul acesta? De fapt, ai făcut vacanţele la bunicul.

Max T. Ciorbă: „Eu cred că nu prea sunt orăşeni în Moldova. Toţi suntem, cel puţin din a doua generaţie, de la ţară. Şi chestia aceasta nu dispare.”

Europa Liberă: Vă spun ca să rămână între noi. Am o colegă în redacţie care nu face deosebirea între capră şi oaie. Sunt orăşeni.

Max T. Ciorbă: „Mie îmi pare foarte ciudat lucrul acesta. Moldova e o ţară agrară, toţi banii pe care îi făcea Moldova erau din agricultură, orice soi de agricultură. Şi mie îmi pare foarte trist când oamenii, de exemplu, de Paşti nu merg la ţară, nu înţeleg cum poţi rămâne în Chişinău, când parcă ai fi în anii ’80, abia dacă trece o maşină pe drum. Am avut un an când m-am întors de Paşti un pic mai devreme şi nu era nimic prin oraş. Eu cred că oricum toţi avem măcar o mică rădăcină la ţară.”

Europa Liberă: Şi atunci struna aceasta funcţionează?

Max T. Ciorbă: „Oricum rămâne.”

Ion Donică: „Chiar şi scena cu copiii care se jucau cu sania pe râuleţul îngheţat. Eu, când i-am văzut, deodată am călătorit în copilărie, fiindcă făceam fix acelaşi lucru. Şi sunt sigur că mulţi dintre părinţii noştri şi buneii noştri făceau acelaşi lucru. Și sania aceasta handmade făcută de bunelul, sunt lucruri foarte simple, dar foarte sensibile pentru mulţi oameni.”

Europa Liberă: Acum nu aveţi senzaţia că lucraţi în van? Pentru că oamenii, tocmai viaţa fiind pragmatică şi materializată, şi materialistă, nu prea au timp de mesajele dumneavoastră mai sofisticate.

Max T. Ciorbă: „Cred că, de obicei, oamenii care fac film, regizori, operatori, nu contează, ei nu o fac din cauza că vor să câştige un milion de euro. Fac pentru că nu pot altfel. Aceasta a fost chemarea mea, aceasta sunt sigur că a fost şi chemarea lui Nelu, pentru că el toată povestea aceasta cu plecatul la ţară şi filmatul o are cred de acum cinci ani, că am mai mers împreună şi am făcut nişte fotografii. Adică era inevitabil ca Nelu să facă aşa un film.”

Europa Liberă: Eu mă gândeam cu groază câţi cornuţi a cules el acolo, umblând în urma oilor, numai cum îi îngheţau mâinile când filma acolo, ore şi ore.

Max T. Ciorbă: „De fapt, asta nu contează.”

Europa Liberă: Dar şi aceasta contează.

Max T. Ciorbă: „Ceea ce e important e mesajul final, e filmul terminat. Nu contează că a durat cinci sau patru, sau şase ani.”

Europa Liberă: Deci, aceasta e recompensa?

Max T. Ciorbă: „Nu contează că în timpul filmărilor ţi-ai rupt un picior sau o mână, aceasta e neimportant.”

Ion Donică: „Aceasta e şi hrana noastră sufletească.”

Max T. Ciorbă: „Spirituală.”

Ion Donică: „Fiindcă, iarăşi, să nu uităm cine suntem noi – oameni. Şi oamenii au nevoie de artă, noi avem suflet, noi avem sentimente, emoţii. Aceasta contează. Şi de ce facem artă? Pentru că suntem oameni.”

Europa Liberă: Eu vreau să clarific, voi sunteţi în minoritate, aceştia care aveţi nevoie de aşa ceva? S-a schimbat compoziţia în favoarea celor care stau la bere şi numără miile de euro şi cum să mai fure şi mâine? Sau noi mai avem totuşi o şansă ca adevărata vitrină şi vârfurile naţiunii să fie oamenii intelectuali, care nu se gândesc la milioanele de euro?

Max T. Ciorbă: „Cred că aceasta e problema artiştilor, nu neapărat a regizorilor, a oamenilor de artă, pentru că ei trebuie să îndemne oamenii să se gândească, ei trebuie să îndemne oamenii să-şi pună anumite întrebări. Pentru că ei au timpul acesta să o facă. Oamenii de rând, mă uit la taică-meu, de exemplu, el nu are timp să vină acasă să citească un ziar, să se gândească oare ce înseamnă folclorul sau să ia un almanah despre folclor, să zică: „Uite, Anatol Ştefăneţ, într-adevăr, face o metaforă în muzică”. El nu are timpul acesta să o facă. Timpul acesta îl avem noi, cei care ne ocupăm cu filmul, cei care scriu, cei care pictează. Noi trebuie să fim mai atenţi şi noi trebuie să fim mai sensibili la...”

Europa Liberă: …interfaţa...

Max T. Ciorbă: „...la oamenii care nu au timp să o facă. Eu cred că noi pentru aceasta într-un fel suntem plătiţi, mai mult sau mai puţin. Noi ne câştigăm fericirea din oamenii care după film au ieşit şi zic: „Da, am văzut un film, m-a atins, m-a sensibilizat…”

Europa Liberă: …mi-a încărcat bateria.

Max T. Ciorbă: „...cred că este ok”. Acesta este părerea mea. Nu ştiu, Nelu...”

Ion Donică: „Eu sunt total de acord. Eu sunt foarte pozitiv şi optimist în ceea ce priveşte lucrul pe care îl facem noi şi tinerii cineaşti. Chiar şi Festivalul „Cronograf”, dacă să facem abstracţie, imaginează-ţi să nu fie Festivalul „Cronograf”. Imaginează-ţi să nu fie „BITEI”. Atunci ce mai rămâne? Nimic.”

Max T. Ciorbă: „Sunt lucruri care trebuie să vină de la oamenii de artă, adică nu pot rămâne în aer. Şi de aceasta părerea mea e că, spuneaţi dumneavoastră că nu vin oamenii la film, sau nu vin oamenii acolo sau dincolo, aceasta este problema regizorilor şi producătorilor, pentru că ei trebuie să facă un film care să atingă oamenii ca să vină la film.”

Europa Liberă: Să bubuie.

Max T. Ciorbă: „Dacă filmul nu este captivant sau filmul nu este calitativ bun, oamenii nu vor veni, câtă reclamă sau PR nu ai face la el. Aşa că aici e foarte simplu.”

Ion Donică: „Şi dacă un pic generalizăm lucrurile, foarte mulţi oameni din străinătate mă întreabă prin ce e cunoscută Moldova. Max, prin ce e cunoscută Moldova, în afară de vin şi fete frumoase?”

Max T. Ciorbă: „Prin viaţa rurală.”

Ion Donică: „Practic, prin mai nimic. Bine, avem un peisaj pe care îl avem, mioritic, munţi nu avem, mare nu avem.”

Europa Liberă: Hărnicia, proverbial?

Ion Donică: „Probabil.”

Max T. Ciorbă: „Proverbial.”

Ion Donică: „De ce să nu ne cunoască prin faptul că facem şi filme documentare bune sau nu numai filme documentare?”

Europa Liberă: A propos, s-a produs o ruptură sau chiar o gaură foarte mare între „Șatra” cunoscută în toată lumea şi acum revalorificarea timidă, inclusiv pe filiera românească. Şi ultima întrebare acesta ar fi: simţiţi că renaşte arta cinematografică moldovenească, prin voi inclusiv?

Ion Donică: „Să fiu foarte simplu, da. Fiindcă chiar în ultimii ani, de când am absolvit Academia de Arte, tinerii cineaşti sunt foarte entuziasmaţi. Eu nu ştiu din ce cauză, ori prin faptul că există şi Festivalul „Cronograf”, ori prin faptul că vin foarte mulţi cineaşti de peste hotare şi fac master-class-uri, dar aceasta pe mine mă bucură, ei sunt optimişti şi, probabil, conştientizează faptul că sunt şanse de a ieşi în lume.”

Europa Liberă: Optimişti şi ambiţioşi.

Ion Donică: „Da. Max, tu ești optimist?”

Max T. Ciorbă: „Eu aș fi un pic mai sceptic la capitolul acesta. Ca să faci un film, fie el de lung metraj sau scurt metraj, este foarte greu. Şi este atât de greu, încât din cursuri de 20 de studenţi la academie sau 20 de tineri regizori potenţiali, dacă ies doi-trei. Dacă ies.”

Ion Donică: „Aceasta şi e normal. Nu pot să iasă toţi.”

Max T. Ciorbă: „Ce mă bucură pe mine e faptul că, de exemplu, anul acesta, inclusiv anul trecut, au ieşit mai multe documentare sau filme decât au ieşit în anii precedenţi, inclusiv filmul lui Iulia Puică, Mircea Bobână, Natalia Shaufert. Au început să vină oameni pe care nu-i mai interesează problema că nu sunt bani sau că nu este aceasta. Oamenii vor să facă film şi ei vor face film, indiferent dacă vor fi bani sau nu vor fi. Este o chestie inevitabilă, ca şi cum un ţăran nu poate să nu meargă la sapă, să dea cu sapa, că e uscat pământul sau altceva, el oricum trebuie din ceva să se hrănească. Suntem în aceeaşi situaţie, cred eu, şi nu avem încotro.”

Ion Donică: „Şi suntem mai flexibili, probabil. Fiindcă chiar dacă Ministerul Culturii nu dă bani, este Ambasada Germaniei, a Elveţiei, sunt foarte multe fonduri şi granturi care dau bani anume pentru ţările CSI ş.a.m.d. Deci, opțiuni sunt.”

Europa Liberă: Ceea ce eu vreau să constat a „n” oară şi o spun cu aceeaşi tărie, că nu poate să ajungă un Oistrakh în vârf, dacă generaţii, naţiunea întreagă nu trimite copilul în fiecare dimineaţă cu scripculiţa la şcoala de muzică. Nu poate să ajungă un mare şahist în vârf, dacă micii copii nu au, din fragedă copilărie, idee de şah şi cum se mută. Dacă însă vom zice: „Lăsaţi mâine. Azi haideţi să ne gândim la stomac, că avem alte priorităţi”, aceasta este fără sfârşit şi mai ales fără şanse. Eu vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să discutăm aici, în văzul tuturor. Şi scopul meu era foarte simplu: să vă vadă lumea, să vă audă lumea cât de motivaţi sunteţi, eventual, să caute produsul marca Donică, Ciorbă şi să vadă ce stă îndărătul acestor eforturi, gânduri. Şi să ne reîntâlnim, cât de curând, să nu vă treacă starea aceasta de inspiraţie, muza să nu vă părăsească, să o ajutaţi şi voi pe ea şi ea să vă ajute pe voi. Şi toţi împreună să nu ieşim din film, care este viaţa noastră de zi cu zi. Pe curând.

------------------

VIDEO: Filmul „Viața bate filmul” al colegei noastre Eugenia Pogor a primit premiul trei la secțiunea „Producții locale” a festivalului „Cronograf 2016”

XS
SM
MD
LG