Linkuri accesibilitate

Despre calvarul zecilor de mii de familii din Basarabia trimise forțat în Siberia în timpul regimului stalinist


La sfîrșit de săptămână cu Europa Liberă.

Când străinii vin./ Ajung la tine acasă. / Te omoară. / Și apoi spun: /„Nu suntem vinovați”. Acestea sunt versurile cu care începe melodia câștigătoare la Eurovision din acest an. Cântecul numit „1944” este despre deportarea în masă de către Stalin a tătarilor din Crimeea în Asia Centrală, în Al Doilea Război Mondial. Piesa Jamalei, cântăreață de origine tătară, care a reprezentat Ucraina, a fost inspirată din amintirile străbunicii sale.


Sub regimul lui Stalin au fost deportate și zeci de mii de familii din Basarabia. Despre calvarul celor trimiși forțat în Siberia vorbim la acest sfârșit de săptămână.

Istoricii estimează că în opt ani, din 1940 până în 1941 și din 1944 până în 1951, sovieticii au organizat și pus în practică trei valuri masive de deportări. Un plan bine gândit, prin care, susțin aceștia, Moscova urmărea să rezolve atât problema națională, cât și cea spirituală. Cifrele oficiale arată că 550 de mii de oameni au fost ridicați cu brutalitate din casele lor și duși în lagăre de muncă forțată în Siberia și în Kazahstan. Mulți s-au prăpădit pe drum. Printre cei care au supraviețuit sunt și cele trei interlocutoare din satul Rădenii Vechi, raionul Ungheni.

De la aceste deportate aflăm că strigătul miilor de morminte din Siberia se aude până astăzi, întrucât crimele nu pot fi acoperite. Despre acele momente tragice ale istoriei își amintește Nadejda Lapteacru, pe atunci neavând măcar vârsta majoratului.

Nadejda Lapteacru: „15 ani aveam. Într-o noapte au venit doi soldaţi, au lătrat câinii, aveam vreo doi-trei câini, au intrat, au bătut. Tătuţa meu le-a dat drumul. Au intrat şi spun: „Moş Zaharia, îmbrăcaţi-vă că ne ducemʾ.”

Europa Liberă: De ce au ales anume familia tatălui dumneavoastră?

Nadejda Lapteacru: „Era un om de rând, era vai de capul lui, muncea, dădea dijmă la stat. Avea şi boi, şi vacă, şi oi.”

Europa Liberă: Deci, se considera un om avut?

Nadejda Lapteacru: „Da, avut. Până ne-am sculat, noi toţi am sărit, s-a mai auzit acolo vorbă. Mama mea era mai îndrăzneaţă, dar tătuţa era un om tăcut, el pleca capul, ca moldovenii noştri. Şi după aceea a venit o căruţă, a zis: „Moş Zaharia, să vă luaţi ce vă mai trebuie”. Dar mama nu are ce face şi zice: „Nouă ne trebuie multe. Avem copilaşii aceştia, toţi sunt mititei’.”

Europa Liberă: Câţi copii eraţi?

Nadejda Lapteacru: „Cu dânşii eram trei, dar de toţi am fost cinci. Doi de acum erau căsătoriţi, nu erau cu noi, dar trei eram.”

Europa Liberă: Şi ce a făcut mama? A început să adune ceea ce trebuie pentru drum?

Nadejda Lapteacru: „Nu i-au dat voie. Mama a zis: „Să luăm măcar jumătate de sac de făină de grâu şi le voi face câte o turnă”. Când a dat mama să coboare de pe coridorul acela jos, era unul, îi ziceam Bâjove, aşa îi era porecla, o luat-o şi, când a izbit-o pe mama, nu i-a dat voie să ia jumătatea aceea de sac de făină, a căzut şi a umplut-o sângele. Am început toţi a plânge. În timpul acesta a venit o căruţă: „Treceţi şi suiţi-vă în căruţă. Ne ducem până la primărie şi acolo vom vedea noi ce vom face cu dumneavoastră”. Dar îmi era jale de mama că o umpluse sângele.”

Europa Liberă: Şi aţi ajuns la gara de la Bahmut, aţi urcat în tren...

Moldova, Nadejda Lapteacru former deportee

Moldova, Nadejda Lapteacru former deportee

Nadejda Lapteacru: „Ne-au dus peste pădure, nu ne-au dus pe la Pârliţa. Şi acolo era un tren în care suiau vacile, vitele şi câte unul ne-am suit în trenul acela. Era multă lume. Şi după ce a amurgit timpul, s-a pornit trenul. Veneau şi tot ne numărau să vadă dacă suntem toţi la loc ori nu.”

Europa Liberă: Aţi ajuns în Siberia unde? În Tiumen?

Nadejda Lapteacru: „În Tiumen. Ţin minte că în toată săptămâna venea un soldat, un ofiţer, ce era el, şi ne impunea, şi ne iscăleam că suntem la loc.”

Europa Liberă: Aţi mers la şcoală acolo? Aţi făcut carte?

Nadejda Lapteacru: „Am fost un an de zile la şcoală în satul de alături, trăiau acolo mai mulţi ruşi şi nemţi. Dar nemţii aceia, aşa ne-au povestit, au trăit în regiunea Saratov, nu erau deportaţi. Erau nişte oameni buni, specialişti, femeile lor lucrau tractoriste, erau femei deştepte.”

Europa Liberă: Cum aţi caracteriza acea perioadă, acei ani pe care i-aţi petrecut acolo?

Nadejda Lapteacru: „Bătaie de joc de oameni, mai ales de moldovenii noştri. Erau 40-45 de grade de frig, te impuneau să munceşti. Erau nişte cirezi mari de fân şi mă suiam pe cireadă de aceea de fân, şi mă puneam în fânul acela, şi mă încălzeam acolo.”

Europa Liberă: Învăţaţi la şcoală poezii despre Lenin, despre Stalin?

Nadejda Lapteacru: „Ştiu că ieşeam într-un coridor, mai era un băiat de aici din sat, zicea: „Domnişoară, ferească Dumnezeu să pomeneşti pe Lenin ori pe Stalin, că e gata cu noi cu toţi’.”

Europa Liberă: Şi vă amintiţi ziua când a murit Stalin?

Nadejda Lapteacru: „Bine că l-au luat dracii. Aceasta a fost în ’53.”

Europa Liberă: Dar de ce era blestemat Stalin?

Nadejda Lapteacru: „Pentru că nu a lăsat lumea să şadă fiecare la locul unde s-a născut. Poate să nu fi fost Stalin, nu era aşa. Ţin minte era un omulean din Gruzia, diadia Volodea Şevardnadze, era tot un fel de deportat şi zicea: „Слушай, я не знаю, но Бог им покажет’.”

Europa Liberă: Şi vestea că trebuie să veniţi acasă v-a luat prin surprindere?

Nadejda Lapteacru: „Da.”

Europa Liberă: Cât de mult v-aţi dorit revenirea acasă?

Nadejda Lapteacru: „Eu am vrut tare ca să vin. Mama tare a vrut.”

Europa Liberă: Acolo a rămas în mormânt tatăl dumneavoastră?

Nadejda Lapteacru: „Da. L-am înmormântat acolo, la marginea unei pădurici. Lui acolo i s-a pus crucea şi acolo a rămas. Tătuţul meu acolo a murit, sărmanul a avut tuberculoză.”

Europa Liberă: Aţi revenit acasă. Aţi avut casă? Aţi avut masă? Aţi avut unde să vă întoarceţi?

Nadejda Lapteacru: „Am avut frate. Ne-a primit fratele acasă. Peste ani ne-au întors casa.”

Europa Liberă: După ce aţi revenit din Siberia, eraţi încă numiţi duşmani ai poporului?

Nadejda Lapteacru: „Numai că. Ce ai vrut mata? Cine se uita la noi? Cine se uita?”

Europa Liberă: Şi de ce eraţi etichetaţi ca duşmani?

VIDEO: „Am participat la organizarea deportărilor...”

Nadejda Lapteacru: „Au vrut să le mai rămână averea aceea lor. Dar ce avere? Atunci a fost după foametea aceea, după anii ’46-’47, de ai noştri moldoveni nu prea umblau pe sub paturi, prin poduri, dar erau ruşi spurcaţi, peste tot locul umblau, totul scoteau. Dacă vedeau vreo două ouă undeva, le luau. Şi după foametea ceea, au mai trecut doi ani şi ne-au luat şi pe noi.”

Europa Liberă: Deportările sunt o pagină neagră în istoria pe care aţi trăit-o dumneavoastră?

Nadejda Lapteacru: „Tare neagră.”

Europa Liberă: Lecţiile pentru generaţiile tinere care sunt de învăţat?

Nadejda Lapteacru: „Ce să înveţe tinerii? Tinerii să înveţe să fim patrioţi, să nu mai fie o vreme de aceea. Eu nu doresc la nimeni să petreacă ceea ce noi am petrecut. Să nu mai fie deportări, să nu mai fie înjosiri de acestea.”

*

Pe parcursul unui întreg deceniu, din 1941 și până în 1951, practic, au fost deportați toți cei incomozi pentru regimu sovietic prin mentalitate, nivel de trai și prin idealurile de care erau călăuziți. Acestora li se spunea „gospodarii satelor”, iar printre ei a fost și familia Eulitei Țicu de la Rădenii Vechi, Ungheni.

Eulita Țicu: „Eu m-am măritat de 16 ani, că aşa era timpul atunci. Nu eram înscrişi în primărie, că nu aveam anii. Mi-au rămas doi viţei, o juncă, un porc mare, totul a rămas, casa îmbrăcată. Au vrut să facă colhoz şi nu puteau face, nu mă pot pricepe cum. Într-o seară, vin nişte miliţioneri, vin vreo patru, zic: „Sunteţi arestaţi”. - „Dar pentru ce să fim arestaţi?”. - „Apoi, iată, veţi fi ridicaţi”. Aveam un cumnat aici şi ne-au dus la dânsul în casă, şi am stat până dimineaţa. Și pe dânşii i-au luat, aveau un copil de patru luni, dimineaţa a venit maşina, ne-au încărcat, cu sufletul, așa ne-am dus. Ne-au dus la Bahmut. Când acolo, şi părinţii mei erau de acum în vagon. Ne-au suit în vagoane în care duc vitele. Vai de steaua noastră! La câte o gară se oprea, ne dădeau câte o lingură de ciorbă acolo, ce era, ca să-ţi ţii sufletul. Am trecut Volga.”

Europa Liberă: Şi v-aţi oprit unde?

Eulita Țicu: „În regiunea Tiumen a oprit trenul, ne-au tras pe peronul gării, era lat acolo. Umblau cum umblă negustorii să te cumpere, care și unde, ne întrebau: „Unde vrei: în colhoz ori în sovhoz?”. Au venit nişte moşnegei cu căruţele, ne-am suit în căruţele celea și ne-am pornit. Pe cumnat l-au dus în altă parte.”

Europa Liberă: Dar eraţi împreună cu părinţii?

Eulita Țicu: „Nu, nu. Mama cu un frate au fugit. Au stat trei luni de zile în pădure. Numai tata cu o nepoată, aveam o nepoţică. Sora, în timpul războiului, a dat tifosul peste dânsa şi a rămas fetiţa de un an şi jumătate.”

Europa Liberă: Şi din familie aţi fost deportată doar dumneavoastră şi tatăl dumneavoastră?

Eulita Țicu: „Da. Tata a căzut în oraş, dar noi într-un sătişor. Ne-am suit în căruţele celea, ne-am dus. Când vedeam câte o luminiţă, vreo 40 de kilometri de la oraş, vedeam luminiţele celea, nişte căsuţe acoperite cu brazde de pământ. Am ajuns acolo, nişte moşnegei ne-au primit, ne-au dat câte o cană cu lapte, o bucăţică de pâine, ce a fost. A doua zi la lucru ne-au dus grămadă cu tot cu bărbaţi. A trecut vreo săptămână, pe bărbaţi i-au luat şi i-au dus la tăiat pădure, dar femeile – la coasă. Nu ştiam a cosi, îmi tăiam degetele, dar m-am învăţat. Şapte ani am tras coasa.”

Europa Liberă: Şapte ani aţi stat acolo, în Tiumen, fiind deportaţi?

Eulita Țicu: „Da. Iarna pâinea o vânturam şi o târâiam cu spinarea prin hambare. Apoi ne-au dat drumul.”

Europa Liberă: Dumneavoastră aţi spus că la 16 ani v-aţi căsătorit. Acolo, în Tiumen, aţi născut copii?

Eulita Țicu: „D-apoi cum? Trei. Două fete şi un băiat.”

Europa Liberă: A fost greu să-i creşteţi?

Eulita Țicu: „Iarna îi lăsam şi ne duceam la vânturat pâinea. Îi lăsam unul pe altul şi ne duceam, şi lucram. O duminică ne-am închis, noi, moldovencele, ne-am strâns şi poate să ne hodinim oleacă, măcar o duminică. Am închis uşile. Ne-au găsit şi aşa. Au venit pe la ferestre şi ne-au găsit, şi ne-au scos la lucru. De credinţă nu ne-am lăsat, Doamne fereşte. Copiii aceştia i-am botezat, am luat o căruţă cu un cal, 40 de kilometri m-am dus şi i-am botezat.”

Europa Liberă: Ca să găsiţi un preot?

Eulita Țicu: „Da. I-am botezat la 40 de kilometri, acolo era biserică, preot, şi i-am botezat, i-am încreştinat pe toţi. Casă am făcut acolo. Dacă erau acolo moldoveni, ruşi, nemţi, kalmâci şi kazaci. Am făcut casă. Sărea lumea în ajutor. Lemn nu era. Mă duceam cu al meu, patru sănii cu patru cai, noaptea în pădure tăiam lemne, de zece metri, le dădeam jos, le încărcam şi aduceam acasă. Apoi am curăţat lemnul acela, într-o zi a sărit tot satul, au venit şi am curăţat lemnul, am ridicat casa, acolo se făcea din bârne.”

Europa Liberă: În ce an v-au anunţat că aţi putea să reveniţi în Moldova?

Eulita Țicu: „În ’55 ne-au dat drumul. Dar au tot scris cei de acasă, aveam fraţi, aveam surori, scriau şi cereau să ne dea drumul. Şi aşa ne-au spus: „Vă dăm drumul, dar să nu cereţi nimic de acolo. Nici casă, nimic”. A dat Dumnezeu şi ne-au dat drumul. Tatălui cu nepoata le-au dat drumul mai înainte cu jumătate de an, nouă ne-au dat drumul mai pe urmă. Am venit iarna. Să te ferească Dumnezeu ce viscol era! Cu copiii. Nişte moşnegei ne-au pus în sanie, ne-au dus la tren.”

Europa Liberă: Dar vă amintiţi, când a murit Stalin, ce atmosferă era atunci? Ce părere aveaţi despre Stalin?

Eulita Țicu: „Când a murit Stalin, nouă ne-au dat drumul. Ne-am bucurat. Am venit acasă. Casa nu ne-au dat-o, era şcoală într-însa. Am mai stat noi ba la unul, ba la altul, dar cât poţi să stai cu trei copii? Am făcut mai la deal o colibă şi am trăit așa, ne-am chinuit aşa. După ce au scos şcoala de aici, au pus magazin. Predsedateliu selipoului a venit, era o casă peste drum, tot un serai, zice: „Dacă faceţi casa aceasta, îi puneţi o fereastră aici, una aici, uşa la mijloc, atunci vă dau casa”. Am făcut şi lucrul acesta. Taman aşteptam să-l nasc pe al patrulea.”

Europa Liberă: Acum sunt moment când mai visaţi anumite crâmpeie de pe atunci?

Eulita Țicu: „Mai plâng.”

Europa Liberă: Dar de ce plângeţi?

Eulita Țicu: „Că am fost chinuiţi de toţi. Primăvara ne dădeau un bou, puneam câte trei boroane şi ne duceam trei kilometri şi apoi ne întorceam înapoi.”

Europa Liberă: Mai mult plângeţi că aţi avut o tinereţe grea?

Eulita Țicu: „Dar cum? Ce fel de tinereţe a fost aceasta?”

Europa Liberă: Cât de mult sunt interesaţi nepoţii să le povestiţi aceste crâmpeie din viaţa dumneavoastră?

Eulita Țicu: „Se interesează băieţii cum a fost. Sunt multe de spus. Eu dacă m-aş apuca, le-aş scrie o carte.”

*

O altă familie – același destin. Elizaveta Țicu, și ea trecută de 80 de ani, își amintește că au făcut o călătorie chinuitoare. Lungul drum spre Siberia se străbătea în vagoane pentru vite, fără apă, fără mâncare suficientă.

Elizaveta Țicu: „Tata – au fost doi fraţi numai – pe unul l-au ridicat în ’40 şi pe noi în ’49.”

Europa Liberă: Şi motivul pe care vi l-au invocat că trebuie să faceţi parte şi dumneavoastră din cei deportaţi de aici din sat care a fost?

Elizaveta Țicu: „Tata a avut 22 de hectare de pământ, pământul a trebuit luat la colhoz. A rămas scroafă cu purcei, oi, calul. Unii se refugiau din Rădeni în România.”

Europa Liberă: De ce v-au deportat?

Elizaveta Țicu: „Tata lucra poştaş şi lumea nu era dată în colhoz. Și a trebuit să îi sperie, ca să se dea.”

Europa Liberă: Şi au băgat frica? Au reuşit să bage teama?

Elizaveta Țicu: „Da, au băgat frica. Dacă ne-au luat pe noi noaptea, au venit în poziţia de drepţi şi am ieşit din casă cu sufletul.”

Europa Liberă: Vă amintiţi noaptea ceea când au venit?

Elizaveta Țicu: „Cum să nu ne amintim?”

Europa Liberă: Cine au venit să vă ia?

Elizaveta Țicu: „Au venit şi din sat, de la primărie, președintele sovietului sătesc.”

Europa Liberă: Primarul. Şi v-au dus la Bahmut, de acolo v-au urcat în vagoane?

Elizaveta Țicu: „Da. Ne-au dus la Bahmut. Și am şezut o noapte şi a doua zi dimineaţa ne-au dus din Bahmut.”

Europa Liberă: Vă amintiţi drumul?

Elizaveta Țicu: „Cum să nu-mi amintesc? Doamne!”

Europa Liberă: Să vă amintiţi în vagon cum aţi mers până aţi ajuns la locul destinaţiei?

Elizaveta Țicu: „Trăgeau pe linia părăsită trenul şi apoi ne dădeau jos şi se punea şi mamă, şi tată, şi copil să se uşureze, că trebuia, şi apoi iar cu miliţionerii din urmă, ca pe oi, în vagoane.”

Europa Liberă: Vagoanele erau ticsite?

Elizaveta Țicu: „Doamne! Tovarneak doar era! Nu erau vagoane pentru pasageri, dar de acelea care duceau cărbuni, vaci, cu ferestruica mititică, cu gratii de fier, uşa de fier, totul din fier. S-a născut un copil în vagon. Era la coada trenului un vagon liber, cred că se gândeau că cei care vor muri să-i tragă acolo şi femeii acelea, dacă i-a venit ceasul de naştere, au dus-o acolo, trei zile nu au luat-o de acolo, femeia născuse, fără o gură de apă. Poate să-i fi dat, dar nu am nădejde. Dar când ne-au dus în Siberia, nu a căzut cu noi, i-au luat pe raioane.”

VIDEO: Exilați pentru credință

Europa Liberă: Dar în Siberia unde v-aţi oprit?

Elizaveta Țicu: „În regiunea Tiumen, raionul Goluşmanovo. Apoi au anunţat președinții de colhozuri şi care mai de care se bucurau să ia lucrători mulţi. Când l-au văzut pe tata, cel mai bogat din Moldova a fost, numai tata era cu şase copii, ceilalţi nu aveau câte atâţia, dar tata era cel mai bogat, avea şase copii, s-au bucurat că au braţe de muncă. Ne-au descărcat la cârmuirea colhozului şi o noapte am şezut la cârmuire.”

Europa Liberă: Dar eraţi împreună cu tata, cu mama?

Elizaveta Țicu: „Da, cu tata, cu mama. Pe cei deportaţi în ’40 i-au despărţit.”

Europa Liberă: Dar în ’49 au lăsat familiile întregi?

Elizaveta Țicu: „Întregi. În toată luna veneau şi ne verificau, să vadă dacă nu am fugit.”

Europa Liberă: Şi aţi stat acolo şapte ani?

Elizaveta Țicu: „Da. Din ’49 până în ’56 am stat acolo. Dacă lucram toţi, s-a dus tata şi a luat credit şi am cumpărat casă. Pe urmă am cumpărat vacă. Aveam porcii noştri, vaca noastră, casa noastră.”

Europa Liberă: Gospodari aici şi gospodari acolo.

Elizaveta Țicu: „Da.”

Europa Liberă: Ziua când v-au spus că aveţi dreptul să reveniţi în Republica Moldova cum v-o amintiţi?

Elizaveta Țicu: „Cum a venit pricaz că a murit Stalin, tata a spus: „Să vedem ce vor zice”. Au venit şi ne-au spus că suntem liberi.”

Europa Liberă: Ce a însemnat acea libertate pentru dumneavoastră?

Elizaveta Țicu: „A fost o zi mare, scumpă. Tata a zis: „Eu mă duc să mor unde m-am născut”. Dar președintele colhozului plângea. Când am venit în Chişinău şi când am văzut săteni de ai noştri cu sacii cu pâine, şedeau în rând, puneau sacul alături şi îi dădeau două pâini, le punea în sac şi venea acasă. Când am venit şi am văzut aşa, ce credeţi, ce bucurie? Casa noastră era punct de recoltare, strângeau zarzăre, cireşe. Nu ne-au dat casa, că era ocupată de stat. Ce am făcut? Am tras la un frate. S-a învârtit tata, s-a sucit. Ne-au dat loc de casă la marginea satului, pe deal, unde erau capre priponite, purcei priponiţi, cum era viaţa de atunci. Era viaţă grea şi aici.”

Europa Liberă: A fost o viaţă grea, un trai deloc uşor, dar aţi fost rezistenţi. Cum aţi devenit puternici?

Elizaveta Țicu: „Prin muncă toate se fac. Cine a fost om, până va muri om va fi. Cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu credincioasă am fost.”

Europa Liberă: Acolo aţi avut posibilitate să păstraţi credinţa?

Elizaveta Țicu: „Credinţa am păstrat-o, dar nu aveam în apropierea noastră biserică. Noi fără rugăciune nu ne aşezam la masă, nici nu ne sculam, nici nu ne culcam.”

Europa Liberă: Şi care era rugăciunea?

Elizaveta Țicu: „Tatăl nostru, Împărate ceresc. M-am dus încolo, am venit, la 22 de ani aici, m-am căsătorit. Soţul a venit din armată şi eu tot din „armată”. Numai că a lui de trei ani, trei ani făceau atunci, dar a mea de şase, a mea mai mare oleacă.”

Europa Liberă: A dumneavoastră „armată” a fost „armata” de deportat?

Elizaveta Țicu: „Da.”

Europa Liberă: Dar în casa pe care au construit-o părinţii acolo cine a rămas?

Elizaveta Țicu: „Am vândut-o. Am vândut vaca, am vândut casa, pâinea, mai mult de pomană.”

Europa Liberă: Aţi purtat vreodată pică pe cei care v-au turnat, cei care v-au inclus în lista deportaţilor de aici de la Rădenii Vechi?

Elizaveta Țicu: „Pe cine ne-au pârât? Râsuri au fost, râsuri au rămas.”

Europa Liberă: Dar de ce ziceţi aşa?

Elizaveta Țicu: „Pentru că golani au fost. Nu i-am blestemat. Ştiţi de ce? Blestemul nu e bun. Eu tare sunt credincioasă.”

Europa Liberă: Şi sunteţi iertătoare.

Elizaveta Țicu: „Da. Dumnezeu cu dânsul şi cu mine.”

Europa Liberă: Dar ei şi-au cerut iertare vreodată de la dumneavoastră?

Elizaveta Țicu: „Nu. Îi iertam că aşa sunt la suflet.”

Europa Liberă: În sat erau mai mulţi turnători sau mai mulţi oameni care au fost deportaţi?

Elizaveta Țicu: „Erau mai la egal. Dar care au fost gospodari şi au fost duşi încolo, gospodari au fost, gospodari sunt şi în ziua de azi.”

*

Istoricul Viorica Olaru-Cemîrtan cunoaște și ea multe mărturii, povestite de supraviețuitorii deportărilor. Am întrebat-o de ce, după aproape 25 de ani de la obținerea independenței de stat în Republica Moldova, simpla pronunțare a cuvântului „Siberia” mai stârnește amintiri dureroase și lacrimi.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Cred că vă referiţi la două categorii de oameni în mod special. Sunt cei pentru care Siberia înseamnă o rană, cei care au cunoscut-o şi cei în amintirile cărora ea revine nu în cele mai frumoase straie. Şi a doua categorie de oameni sunt cei care sunt victimele miturilor care au fost impuse forţat că a fost bine deportarea unei bune majorităţi a populaţiei în

Îţi dai seama cât este de profundă istoria, dincolo de cifre, dincolo de nişte documente crude sau poate sterile, atunci când le vezi pe hârtie şi cât de vii şi fragile sunt sufletele acestor oameni care au simţit pe pielea lor ce înseamnă a fi deportat în Siberia, ce înseamnă a fi considerat duşman al poporului.

Siberia. Pot să spun că am întâlnit şi dintr-o categorie, şi din a doua. Cu cei din prima categorie, care sunt copiii Siberiei şi, din păcate, de multe ori copiii orfani ai Siberiei, de fiecare dată, mă doare sufletul, când vorbesc, pentru că se deschid aceste răni însângerate. Şi îţi dai seama cât este de profundă istoria, dincolo de cifre, dincolo de nişte documente crude sau poate sterile, atunci când le vezi pe hârtie şi cât de vii şi fragile sunt sufletele acestor oameni care au simţit pe pielea lor ce înseamnă a fi deportat în Siberia, ce înseamnă a fi considerat duşman al poporului şi ce înseamnă să fii etichetat o viaţă întreagă, tu şi familia ta, ca fiind nişte chiaburi, nişte moşieri, nişte exploatatori de oameni sau mari comercianţi, când de fapt ei ştiu că erau din familii de ţărani, când ei ştiu că erau muncitori, când de la mic la mare ieşeau la câmp şi aveau grijă de pământ, care îi hrănea.”

Europa Liberă: Şi, a propos, vorbind despre aceste trei valuri masive de deportări, am auzit unii oameni care spun că Stalin ar fi fost un nimeni, fără acei care au turnat, fără trădători, miliţieni, care pentru că aşa erau timpurile, au trădat, au arestat şi chiar au împuşcat. Mie mi s-a întâmplat să aud persoane care spun: „Pe bunicul tău, pe fratele străbunicului tău, pe tatăl tău nu i-a deportat Stalin, ci i-au deportat vecinii, verişorii, fraţii şi chiar feciorii lor”. Pentru că aceştia ar fi scris aşa-zisele anonimce, întrucât aşa erau timpurile, pentru că şi aceşti care au turnat aveau familii, aveau copii de hrănit, de crescut, de pus la cale.

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Da. Şi aici operăm cu nişte constructe sociale. Foarte mulţi dintre cei deportaţi considerau că Stalin este eroul bun al timpurilor, că dacă ei vor scrie o scrisoare, o plângere de acolo, de la locul deportării către Stalin, şi vor explica situaţia că ei de fapt nu sunt duşmani ai acestui stat şi că ei au fost gospodari din tată în fiu, atunci Stalin le va da dreptate, considerând că autorităţile locale din acele soviete săteşti au avut pică sau nişte reglări personale. De aceea aici avem acest prim mit că „Stalin ar fi bun, iar în sat cineva s-a răzbunat pe mine”. Şi, pe de altă parte, avem absolut inversul, când localnicii nici nu-şi dădeau seama că politica aceasta de deportare şi politica criminală faţă de oameni era realizată prin acele scule la nivelul sovietelor săteşti.”

Europa Liberă: De ce au acceptat să fie turnători?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Este o problemă care implică desigur şi o analiză psihosocială. Şi, din punct de vedere al zilei de astăzi, noi doar putem să venim cu nişte ipoteze, pentru că nu am vorbit cu prea mulţi dintre ei ca să aflăm motivaţia lor personală. În primul rând, aceasta a fost strategia de supravieţuire a unei părţi din populaţie, care au hotărât să treacă de partea ocupanţilor, să intre în serviciul lor şi, în felul acesta, să se autosalveze. A doua categorie de turnători au fost cei care au simpatizat cu ideologia bolşevică şi au fost, probabil, şi clandestini în perioada interbelică, într-un fel sau altul, cei care au aşteptat ca de peste Nistru să treacă puterea sovietică și aici, în interfluviul pruto-nistrean. A treia categorie au fost cei care nici nu şi-au dat seama că prin ei se transformă în practică o politică diabolică, pentru că li se promiteau anumite favoruri pe moment, că vor fi scutiţi de un anumit impozit. Cunoaştem

Până la urmă, viitorul constă în ceea ce avem astăzi, avem surpată în totalitate identitatea şi ne lipseşte acel genom de demnitate naţională… Noi astăzi suntem produsul acelui timp.

că atunci s-a pornit o politică foarte drastică de impozitare a ţăranilor şi erau şi anii foametei, anii războiului. Deci, pentru multă populaţie faptul că li s-a promis că vor fi scutiţi de un anumit impozit era o salvare pe moment şi nu-şi dădeau seama că plăteau un preţ prea mare pentru acea salvare de moment. Şi mai avem şi reprezentanţii unor categorii minoritare, care aveau o speranţă că, odată cu instaurarea regimului sovietic, vor primi nişte beneficii faţă de majoritatea populaţiei de origine românească. Acestea sunt ipotezele de lucru cu care operăm noi, istoricii, nicidecum nu vrem să mergem să dezbinăm, toată populaţia de atunci a fost victimă. Noi nu avem nicidecum victime şi biruitori. Toţi, inclusiv cei care au constituit forţa socială pe care s-a bazat regimul comunist de ocupaţie de atunci, ei inclusiv sunt nişte victime, pentru că, în primul rând, au plătit un preţ prea mare cu demnitatea, onoarea lor, şi-au luat şi păcate pe suflet, iar generaţiile următoare vor duce greutatea păcatelor sau să le spele, vorbind în termeni creştineşti. Iar în al doilea rând, până la urmă, şi ei au fost victimele unor alte forme de politici de represiune. Vorbim aici şi despre plata pe care au făcut-o ce ţine de identitatea lor naţională şi statutul social al lor. Până la urmă, viitorul constă în ceea ce avem astăzi, avem surpată în totalitate identitatea şi ne lipseşte acel genom de demnitate naţională… Noi astăzi suntem produsul acelui timp... Acestea sunt consecinţele de lungă durată care foarte bine au fost proiectate, atunci când s-a dezbinat populaţia în două – pro şi contra regimului.”

Europa Liberă: Istoricul Viorica Olaru-Cemîrtan a studiat foarte mult în arhive, a discutat cu foarte mulţi martori oculari, cunoaşte şi mărturiile părinţilor socri, pentru că staţi împreună cu mama şi tata socri care au fost deportaţi şi care, bănuiesc, deseori revin la acest subiect, pentru că a rămas ca o rană în sufletul lor. Interesul pentru acest trecut se păstrează sau totuşi generaţia tânără nu mai este atât de interesată de ceea ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă? Şi ce ar însemna să nu cunoşti istoria?

Viorica Olaru-Cemîrtan: „Într-adevăr, acest subiect în familia noastră ne adună, atunci când trebuie să facem o rugăciune comună, când trebuie să transmitem un mesaj la masa de Paşti sau la masa de pomenire a morţilor. Sper că acest subiect ne uneşte nu doar pe noi, dar şi alte familii unde cresc copii, transmit această lumină de a comemora memoria celor care au suferit nedrept, martirii regimului sovietic. Şi pot să spun că tânăra generaţie este interesată de acest subiect. Desigur că tânăra generaţie are foarte multe provocări în ziua de astăzi, are foarte multe alternative de a-şi petrece timpul liber, are foarte multe surse şi opţiuni de a se informa. Şi noi, istoricii care dorim să aducem acest subiect în atenţia lor, trebuie să dăm dovadă de o agerime, atunci când vrem să prezentăm subiectul dat. Cunosc şi interesul dumneavoastră, că mergeţi în teritoriu şi vorbiţi cu cei care mai sunt în viaţă, este o muncă extraordinară şi mai ales valoarea ei va creşte în timp. De aceea, toate eforturile societăţii civile, dacă vor fi conjugate, neapărat vor duce la faptul că această lumină nu trebuie nicidecum stinsă. Dar de lucru este foarte mult. Noi suntem la capitolul respectiv desigur că restanţieri, comparativ cu alte ţări din regiune. Şi din cauza unui interes de a ne ţine subjugaţi incertitudinii politice de astăzi, probabil, şi acest subiect este nu întotdeauna pe ordinea zilei. Dar încetul cu încetul oricum facem paşi înainte.”

XS
SM
MD
LG