Linkuri accesibilitate

Asumarea trecutului și credibilitatea democrației. În memoria marelui istoric Fritz Stern (1926-2016)


Niciun stat legitim, nicio democrație funcțională și credibilă nu poate exista dacă fărădelegea trecutului rămâne ignorată sau sistematic banalizată. Prevalându-se de diferite raționalizări, rușii au evitat administrarea teribilului trecut. Rezultatul acestei situații deprimante este că moralitatea Rusiei pare marcată de cinism și dispreț masiv față de valorile prețuite de disidenți: civilitate, demnitate, memorie. Statul rus nu vede motive pentru a cultiva etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu a sa istorie proprie a martirajului, dar și a complicității, încearcă să anexeze memoria victimelor imaginii recondiționate despre sine de rezistență totală la comunism.

Asumarea trecutului a rămas o chestiune spinoasă nu doar acolo, ci în întreaga lume post-leninistă. Anumite țări au făcut progrese enorme, altele sunt codașe. Este un fapt istoric că abordarea post-comunistă poloneză cel mai des utilizată a eșuat în a onora momentele eroice din trecut, inclusiv insurecția din Varșovia din 1944. Un muzeu dedicat acestei revolte eroice a fost deschis în capitala polonă abia în 2004, cu ocazia celei de-a șaizecea aniversări a acelui eveniment.

Lustrația a fost mărul discordiei în toate aceste țări. În martie 1990, un document esențial a văzut lumina zilei la Timișoara, orașul revoluției române din decembrie 1989. Redactată de tineri activiști ai societății civile, scriitori, artiști, filosofi, a fost o proclamație în favoarea democrației liberale și un strigăt în direcția decomunizării. Cerea foștilor demnitari comuniști să nu ocupe funcții publice pentru o perioadă de cinci ani. I-a luat însă țării mai mult de 15 ani pentru a relua această discuție despre trecutul comunist. România a condamnat simbolic dictatura comunistă ca ilegitimă și criminală în decembrie 2006, dar Legea lustrației trecută prin Parlament a fost întoarsă de Curtea Constituțională doi ani mai târziu. În fapt, abia în 2013 doi foști torționari de Securitate au intrat în atenția organelor penale de cercetare (vezi și articolul lui Andrew Higgins, „In Trial, Romania Warily Revisits a Brutal Past,” New York Times, September 30, 2013, pp. A1 and A6). De înțeles atunci de ce, pentru mulți oameni, acest fapt însemna prea puțin și prea târziu.

Recurentele atracții comuniste reprezintă un subiect dificil. În pofida faptului că foarte mulți au simțit pe propria piele mizeria utopiei, în anumite țări (în special în fostul spațiu sovietic) există un sentiment de disperare și o stare frustrantă de lucruri care toate laolaltă oferă muniție bigoților neo-comuniști. Dezamăgirea legată de noua ordine socială și politică se traduce în nostalgie pentru vremurile în care exista aparența stabilității (vezi și cartea Ancăi Mihaela Pușca, Revolution, Democratic Transition, and Disillusionment: The Case of Romania, Manchester and New York: Manchester University Press, 2009). Democrația este criticată ca fiind haos, clasa politică este adesea percepută ca lacomă, depersonalizată, înstrăinată de proprii-i cetățeni.

Evident, asemenea lamentări pot fi auzite și în Occident, dar în lumea postcomunistă ele tind să ia prim-planul. În Ungaria, de pildă, ascensiunea Jobbik exprimă în mod concret această convingere că democrația este o construcție fragilă privată de rădăcini naționale autentice. Asistăm astfel la urcușul politic al unor mișcări și partide antidemocratice a căror ostilitate la adresa valorilor liberale este din ce în ce mai asurzitoare. Eu unul am anticipat acest curent în epilogul cărții mele Reinventarea politicului. Înțeleg prin etnocrație un proiect politic menit să accentueze omogenitatea etnică, rădăcinile și comunitatea (Gemeinschaft), în dezacord profund cu o înțelegere civică a națiunii.

Nu sunt deloc sigur că spre sfârșitul anilor 1970 bolșevismul mai era un proiect mesianic magnetizant. În fapt, era mai degrabă o dogmă ridiculizată și găunoasă. Visul originar al revoluției mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperial tradițional. Și totuși, pentru mai multe decenii, comunismul a jucat rolul unei religii seculare, propunând principalele puncte de referință, busola morală, pentru mai multe generații. Amoralismul său a fost învestmântat în declarații retorice de egalitate și fraternitate. A fost un fals, dar un fals captivant.

Acest ciment cvasi-etic este acum regretat de mulți care preferă să-și amintească victoria împotriva Germaniei naziste mai degrabă decât ororile Gulagului. Comparat cu experiențele justiției politice din Europa Est-Centrală, Rusia și-a ocolit practic recuperarea morală. Motivele pentru acest eșec sunt cu siguranță legate de anemica voință politică. Putin și-a mărturisit admirația pentru Aleksandr Soljenițîn, dar manualele de istorie publicate cu binecuvântarea sa au fost tentative grosolane de a scuza teroarea de masă din anii 1930.

* Traducere din limba engleză de Marius Stan

XS
SM
MD
LG