Linkuri accesibilitate

Autobuzul ucrainean, vechi de cel puțin un sfert de secol, a ajuns la Galați după 11 noaptea, chiar când mă pregăteam să-mi mai iau o cafea de la Mc Donald’s, locul de unde urma să mă culeagă șoferul, așa cum stabilisem cu mai multe ore în urmă. Eram singura pasageră din câte mi-am dat seama, fiindcă în curba întunecoasă unde așteptam, nu mai era nimeni.

Odată urcată am văzut că nici jumătate din locurile cursei de Odesa nu fuseseră ocupate. În total eram șapte persoane care mergeau spre Ucraina: doi americani bine făcuți, ca din filmele cu soldații care salvează Europa din mâinile naziștilor și care aveam să descopăr, ceva mai târziu, aveau cu ei valize, ca turiștii așezați, care călătoresc în condiții ceva mai confortabile; doi ucraineni, unul din Kiev, foarte vorbăreț și interesat să fie băgat în seamă de americani, venea de la București unde lucrase ceva și unul din Odesa, cu rezidență în Spania; un rom frumușel din Buftea, de vreo 20 de ani, care mergea să lucreze în grădina de zarzavat a fratelui său, căsătorit cu o rusoaică de pe lângă Ismail, plus o tânără tăcută.

​Ambii americani urmăreau pe GPS-ul telefoanelor ruta autobuzului și din când în când îi răspundeau celui din Kiev, cumva din vârful buzelor. La prima vamă, între România și Republica Moldova, polițistul român s-a dovedit excesiv de preocupat. S-a uitat cu atenție la fiecare pașaport și la fiecare persoană, l-a luat peste picior pe băiatul din Buftea și apoi i-a puricat pe șofer și pe ajutorul lui.

Îl vedeam pe geam pe român, în uniforma lui cam șleampătă, cum stă cu burta înainte și cum îi zboară șuvița de păr blondă de pe chelie: îl certa zgomotos pe unul dintre șoferi, făcea gesturi largi și își lovea pumnul în palmă. Ucraineanul privea în jos, încerca să spună ceva, dar polițistul român nu-l lăsa.

Cu cât era mai umil ucraineanul, cu atât devenea mai țanțoș românul. Șoferul s-a întors la mașină să mai aducă un document, bombănind în barbă. Bărbatul din Kiev, care l-a auzit, ne-a tradus: „i-a cerut mită”. „Nu cred”, zic eu, explicându-le celor din jur cât de temuți și eficienți sunt procurorii români anti-corupție. Americanii dădeau din cap, ca și cum ei știu deja, dar kieveanul îmi răspunde sigur pe el „nu fi naivă, poți să vezi imediat în direct cum ia banii”. Mă uit pe geam și într-adevăr șoferul i-a pus între două documente o bancnotă.

În sfârșit, polițistul se mai uită odată în portbagajul autobuzului și plecăm mai departe. „Cât a dat?” întreb. Omul din Kiev întreabă mai departe. Răspunsul: 100. „100 de euro?” întreabă mai departe unul dintre americani. „Nu, 100 de lei”, ne lămurește șoferul.

Calculez că toată afacerea cu autobuzul București-Odesa nu e prea profitabilă. 90 de lei costă biletul din România până oriunde ai merge. Dacă în paralel nu mai transportă și altceva, beneficiul lunar e modest.

Giurgiulești, locul de trecere a frontierei se află chiar la vărsarea Prutului în Dunăre un spațiu mic, în care se întâlnesc: România, Republica Moldova și Ucraina. Prima trecere este cu Republica Moldova. O clădire mare și luminată, face diferența față de bezna de până atunci. Poate, mult prea mare, dar în perioada sovietică aici era punctul de trecere înte România și URSS. Frontiera cu imperiul merita să fie bine marcată. Polițistul moldovean, mai tânăr și mai bine îmbrăcat decât omologul român, ne controlează repede și ne dă drumul. La vreo jumătate de kilometru e vama moldo-ucraineană, unde iarăși zăbovim vreo jumătate de oră, de data aceasta cu o polițistă dichisită, binevoitoare, dar și ea destul de harnică. Ne-a luat de două ori pașapoartele la puricat. Când ni le-a returnat, bărbatul din Kiev i-a cerut unuia dintre americani pașaportul „să vadă și el cum arată”. S-a mirat de ștampilele și vizele din Mexic, Columbia, Ecuador, Chile și l-a întrebat despre cum e acolo și mai ales dacă e periculos. Destul de evaziv, ca și cum n-ar fi fost niciodată, americanul i-a răspuns că jungla e „destul de periculoasă dacă te afunzi în ea” și că în Ecuador e „cel mai confortabil să trăiești” fiindcă acolo temperatura e constantă 22-24 de grade Celsius.

Între timp, pe dreapta depășim un șir lung de tiruri, care stau să treacă prin cele trei țări. Camionagii sunt răbdători, fiindcă se știu la mâna vameșilor. Și chiar dacă bacșișul funcționează la fel peste tot, preferă să dea doar taxa de bunăvoință.

În autobuzul nostru e parcă mai frig decât afară, iar afară sunt cinci grade, după telefonul americanului care tace mai puțin. Ucrainenii își pun canadienele, dar americanii sunt căliți. Eu îmi iau sacul de dormit.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG